Smaranda Vultur, Memoria în criză. Studiu de caz: Revoluţia din 1989 ca fractură temporală şi producere de memorie*

 

1.0. Memoria între un discurs al enigmei şi o formă de acţiune

Se ştie că momentele istorice percepute ca fiind unele de ruptură antrenează cu ele un travaliu intens şi la nivelul reconstrucţiei memoriale. Mai întâi pentru că evenimentul care e identificat cu această ruptură este în bună parte produsul unui astfel de travaliu. Discursurile prin care el este asimilat treptat unui eveniment fondator şi integrat memoriei colective, remodelează evenimentul în timp1 ii dau identitate, sens şi prestigiu. Nu e nici o îndoială că evenimentele din decembrie 1989, considerate de marea majoritate a timişorenilor drept o Revoluţie, au avut, printre alte consecinţe, şi pe aceea de a cataliza un intens proces de recitire a trecutului şi de interpetare şi reinterpretare a evenimentului care a schimbat destinul oraşului şi al României.

Caracterul inaugural al evenimentului e marcat în discursurile memoriale orale prin situarea faptelor pe o axă a timpului care desparte evenimentele din viaţa individuală şi colectivă în funcţie de un înainte şi un după 1989. El e un fel de cadru de referinţă al memoriei, care – aşa cum am văzut atunci când am discutat despre felul în care cei care au răspuns la ghidul de interviu privesc identitatea oraşului Timişoara şi a locuitorilor lui – a devenit şi o importantă axă a discursului identitar.

În selecţia fragmentelor de interviu pe care o prezentăm în anexa acestui comentariu ( cf. intra) am ţinut cont de posibilitatea de a repera printre răspunsurile la cele 30 de interviuri realizate cu ghid de interviu (deci cu întrebări precise – cf. capitolul asupra surselor folosite) felul în care evenimentul e azi descris, perceput, configurat şi felul în care el începe să se identifice cu memoria celor care l-au trăit ca participanţi activi, martori sau comentatori ai lui2.

În jurul evenimentulor în cauză plutesc încă o serie de necunoscute, chiar şi pentru cei care” le-au văzut cu proprii lor ochi” şi se consideră martori direcţi ai celor întâmplate. Numeroasele mărturii scrise, produse de actori situaţi pe părţi adesea adverse ale baricadei3 nu au adus nici ele clarificările sperate. Activitatea de producere a memoriei echivalează din aceste cauze cu o adevărată hermeneutică, cu o intensă activitate de interpretare a ceea ce s-a întâmplat4. Vreau să spun prin asta că discursurile memoriilor concurente captează evenimentul şi îl relatează sub semnul diverselor pete albe pe care istoria lui recentă le semnalează, concentrându-se pe dezlegarea unor necunoscute sau polemizând implicit (adesea şi explicit) cu alte mărturii posibile sau existente.

Probabil că, în anii sau deceniile ce vor veni, multe dintre enigmele de azi vor fi dezlegate şi adevărul va fi probat cu documente sau alte tipuri de surse şi mărturii, astfel încât, analize ca cea pe care o schiţăm aici are privilegiul de a radiografia o memorie dinamică, aflată în plin proces de producere. Cum vom vedea, lucrurile sunt povestite “la cald”, la o distanţă încă redusă de evenimentul fondator, într-o perioadă în care mizele politice care au stat la baza declanşării Revoluţiei şi criza de putere ce i-a urmat, manifestată printr-o aprigă luptă între forţele concurente, au încă efecte vizibile asupra felului în care a evoluat şi evoluează România spre democraţie. Subliniez că a fost vorba de o luptă şi nu de o avansare lină spre o nouă situaţie. A fost dimpotrivă, un drum cu multe reveniri şi conflicte, de-a lungul căruia raporturile de putere dintre forţele favorabile democraţiei şi cele contrare ei, s-au renegociat periodic şi adesea dramatic.

E vorba deci de un context care stimulează rememorarea şi îi dă adesea, prin neta luare de poziţie a martorilor o coloratură emoţională, dă în plus discursului martorilor valoarea unui mod de acţiune. Ca orice fel de acţiune, aceea de a depune mărturie, deci de a te constitui în parte a unei memorii colective în curs de producere, implică şi o responsabilitate morală faţă de victimele revoluţiei şi rudele lor şi, la modul mai general, faţă de viitor.

Criza pe care Revoluţia a declanşat-o, pentru care hiperproducţia memorială post revoluţionară e într-o anume măsură un simptom, e şi o criză de ordin moral, într-o societate care a trăit mult timp sub tiranie şi deci a fost permanent supusă cenzurii şi unui pact al minciunii şi duplicităţii. Pe scena memoriei Revoluţiei se confruntă azi cei care speră să afle adevărul cu cei care au interesul să-l ascundă, cei care cred că îl deţin, cu cei care nu încetează să se îndoiască. În parte, această dispută e generată şi de conflictul între ce a fost vizibil pentru fiecare şi a fost interpertat în focul evenimentelor într-un anume fel şi ceea ce ulterior a căpătat interpretări diferite sau chiar contrare. Exista un miez ambiguu al evenimentelor perceput ca atare încă din timpul derulării lor.

Analiza pe care o propunem se limitează la cei care au răspuns la ghidul de interviu. Sunt toţi intelectuali şi o mare parte lideri de opinie. Majoritatea lor se referă la evenimentele din 1989 de la Timişoara ca la un eveniment inaugural pentru o lume altfel, aflată în contrast cu cea anterioară, în care adevărul, atât cât e el discernabil azi, poate şi trebuie să fie spus. Suntem deci în faţa unei situaţii speciale, în care cel care depune mărturie se simte pe sine ca parte a unei acţiuni care ar trebui să clarifice lucrurile şi în ultimă instanţă chiar să le schimbe. Mai mult decât atât, cercetătorii şi martorii implicaţi de această parte, în dificila negociere a memoriilor, au trăit şi trăiesc acest lucru sub semnul unei anumite urgenţe, cu iluzia că, împreună, chiar ar putea să schimbe sau măcar să sensibilieze lumea în care trăiesc.

Se înţelege că în această primă parte (1.1) voi încerca să ascult vocile celor care au acceptat să-şi exprime opiniile şi să facă transparent modul lor de a vedea şi a modela evenimentele pentru cei care “nu au văzut” , “nu ştiu”, “nu au fost aici” şi să observ ce e comun şi ce desparte aceste mărturii între ele. Voi restrânge observaţiile la fragmentele selecţionate din interviuri, pentru a semnala unele dintre caracteristicile acestor discursuri ale memoriei, vizibile din felul în care faptele sunt povestite. Voi face acest lucru, după ce am semnalat mai sus acele trăsături comune rezultate din contextul în care memoria se comunică şi pe care discursurile memoriei îl remodelează la rândul lor.

Voi aduce în discuţie în a doua parte a acestui comentariu alte două aspecte ale travaliului memoriei: (2) inscripţionarea memoriei în oraş şi comemorările.

 

1.1. De la o memorie individuală la una exemplară

Fragmentele de interviu selectate ne arată că tema Revoluţiei e prezentă în unele cazuri ca mărturie directă a unor participanţi sau observatori ai evenimentelor (e cazul lui I.P. şi D.V. pentru care trimitem la mărturiile mai extinse publicate în “Orizont”, nr.12 (1479), 2005, Anul XVII, p. 6-7 sub titlul Decembrie 1989. Remember şi mărturia lui V.M.) În aceste cazuri se poate remarca preocuparea pentru detalii, pentru fixarea memoriei în spaţiul oraşului, ca şi cum, cu cât ar fi mai numeroase referinţele de acest fel, mărturia ar căpăta mai multă credibilitate. Spaţiul oraşului, care include şi locurile de memorie post revoluţionare (străzi, pieţe, monumente etc.), e investit astfel cu putere de reper, făcându-se apel la o memorie comună a locuitorilor lui. El constituie canavaua pe care memoria se sprijină pentru a căpăta formă, discursul avansând prin tatonări, în logica, menţionată mai sus, a unei enigme de dezlegat. Pe de altă parte, discursul mărturie pune în evidenţă ezitările celui care relatează, atunci când în prim plan trec, ca în cazul lui I.P., starea de confuzie din acele zile, incertitudinile legate de felul în care pot fi interpretate faptele văzute în timpul evenimentelor. Relatările martorilor direcţi urmăresc evenimentele în succesiunea lor cronologică redându-le gradat, în evoluţia lor pe zile, descifrând un eveniment anterior prin cele ce i-au urmat (naraţiunea redă avansarea spre un sens posibil în acest fel), subliniind episoadele cheie.

Unul dintre acestea, la care timişorenii ţin în mod deosebit e ataşat zilei de 20 decembrie, când Timişoara s-a crezut pentru o zi un oraş liber: armata s-a retras de pe străzi, o parte dintre cei închişi în zilele de 16 şi 17 decembrie au fost eliberaţi la cererea manifestanţilor şi aceştia din urmă au ocupat sediul regional al partidului communist (azi sediul Prefecturii) strigând “Trăiască România Liberă!” şi fluturând drapelul tricolor cu gaură în locul stemei, după ce l-au împiedicat pe primul ministru Dăscălescu să vorbească de la balconul acestui sediu (simbol al puterii politice). Tot atunci a fost ocupat şi balconul Operei din Timişoara.

 

Ambele locuri au devenit tribune ale unui dialog cu mulţimea, dialog care constituia şi pe plan simbolic o breşă în platoşa tăcerii care se instalase după asediul oraşului de către militari şi până la fraternizarea populaţiei cu armata, care renunţase să mai intervină (nu se ştie precis din ordinul cui). Se putea vorbi liber, inclusiv despre morţii din zilele anterioare şi într-un amestec de teamă (nu era totuşi limpede dacă Ceauşescu mai era la putere; un zvon lansat de la balconul fostului sediu regional de partid spunea că ar zbura cu avionul deasupra oraşului în intenţia de a fugi din ţară şi că ar fi luat cu el bunuri de valoare, într-un mod analog cu felul în care, în propaganda comunistă, era descrisă plecarea regelui din ţară) şi speranţă. Oraşul a trăit cu anticipaţie ceea ce se va întâmpla câteva zile mai târziu: adevărata eliberare.

Astfel locurile oraşului “s-au umplut” de memoria evenimentelor care au marcat momente cheie ale revoluţiei timişorene. Episodul din 20 decembrie devenise un fel de vârf al evenimentelor din zilele anterioare când revolta s-a declanşat, s-a coagulat, a fost reprimată şi a reînviat. Nu întâmplător se vorbeşte în legătură cu acel interval pe de o parte ca de patru zile de infern când parcă eram scoşi de pe hartă, puşi undeva de-o parte, într-un laborator al unui tip cu porniri infernale (V.M.) sau de o blocadă, de un asediu şi, pe de alta parte, de oraş ca de o vedetă tragică care a rezistat eroic, de o săptămână dramatică (D.V. 2).

Cele două dimensiuni ce vor deveni esenţiale pentru discursurile şi practicile memoriale prin care revoluţia e constituită în eveniment şi evocată ca atare, cea tragică şi cea eroică, sunt prezente de la chiar acest nivel, al relatării faptelor în succesiunea lor cronologică sau logică. Nu întâmplător zilele acelea intră în discuţie în interviuri deopotrivă ca răspuns la întrebarea “care au fost cele mai fericite momente din viaţa oraşului?” şi la întrebarea “care au fost cele mai nefericite momente?” Această îngemănare de tragic şi solemn, de doliu şi victorie îşi punea defintiv amprenta asupra felului în care memoria va remodela evenimentele din Timişoara. Nu ne surprinde astfel faptul că “evenimentele din decembrie 1989 sunt celebrate (15 ani mai târziu – n.n.) într-o alternanţă de zile commemorative şi aniversare prin practici simbolice care fac distincţia între zile de doliu şi zile de sărbătoare, între moartea violentă şi victoriile repurtate atunci de timişoreni, singuri împotriva opresiunii concertate a regimului ceauşist” (Grama 2005, p. 314 – 315).

Tot atunci se configurează şi ideea unei singularităţi a oraşului, a unei “excepţii timişorene”, asociate exemplarităţii comportamentului locuitorilor lui din acele zile. Devenit emblematic, acest comportament se constituie, cum era de aşteptat, în capital smbolic (vezi în special D.V. 2 : demnitatea şi mândria de timişorean s-au cimentat atunci într-o manieră extraordinară, dar şi M.J.B.: zilele acelea sunt emblematice, atât pentru Timişoara cât şi pentru noi, pentru că noi suntem Timişoara, noi recunoaştem ce-a fost înaintea noastră). Cu alte cuvinte, caracterul excepţional al evenimentului, subliniat în mărturii prin numeroase superlative şi exclamaţii (fantastic, grozav, uluitor, extraordinar, cutremurător, şocant, excepţional, unic) pe care le-am marcat în texte, devine parte a discursului identitar timişorean.

Caracterul de şoc al evenimentelor din acel decembrie 1989 este pus în relief de toate mărturiile şi nu e de aceea de mirare că amintirea îl reţine ca identic cu o mare emoţie (G.T.), prin care s-a manifestat o solidaritate ieşită din comun. Martorii afirmă că nu au mai văzut nici înainte şi nici după Revoluţie o astfel de solidaritate, insistând asupra acestui aspect (cf. şi interviul cu I.P.) Locurile de memorie sunt tocmai cele care mai poartă cu ele încărcătura acestei emoţii colective, cele care evocă o solidaritate spontană, de tip afectiv mai ales şi care vorbesc de această solidaritate ca şi când ar fi fost a tuturor locuitorilor oraşului, când de fapt a fost doar a unora dintre ei.

 

2.0. Rescrierea locurilor de memorie

Printre locurile din oraş care apar resemnificate de acest sentiment perceput ca un adevărat catharsis şi ale cărui efecte par încă importante pentru cei care depun mărturie, se află în special Piaţa Operei, numită azi Piaţa Victoriei.

Considerat de mulţi drept centrul oraşului, la concurenţă cu Piaţa Unirii (diferenţele în opţiuni sunt marcate generaţional şi etnic), locul şi-a sporit prestigiul simbolic prin faptul că aici s-au derulat momente cheie ale Revoluţiei şi pentru că a rămas ataşat în memorie acesteia.

De o parte a pieţii e Opera, cu balconul ocupat de revoluţionari în 20 decembrie, adevărată tribună la care s-au perindat diferite persoane cu un rol mai mic sau mai mare în evenimente, loc unde s-a coagulat primul centru de putere şi de unde s-a citit primul program al Revoluţiei şi al primului partid creat în focul evenimentelor (Frontul Democratic Român). Cei care se opun astăzi refacerii faţadei Operei în stilul pe care i-l dăduseră înainte de incendiul din 1919 arhitecţii austrieci5 care au conceput planul clădirii, invocă mai ales acest balcon, devenit aproape personaj al Revoluţiei şi reper al unei noi identiăţi (o plăcuţă marchează după 1989 locul, ca loc al Revoluţiei).

Interesant e că memoria reţine mai puţine date despre cei care au vorbit acolo şi-şi pune mai puţine întrebări asupra lor, deşi o examinare a listei de nume şi a intervenţiilor care s-au făcut de la acel balcon, ar mai desluşi probabil ceva din misterele Revoluţiei. Ce se reţine mai ales e haloul emoţional al evenimentelor, atmosfera de comuniune în teamă sau curaj ca şi în momentele de sublim, cum a fost cel în care toată mulţimea adunată în piaţă în 22 decembrie, când pe la ora 13 – 13.30 s-a anunţat fuga dictatorului, s-a întors cu faţa dinspre balconul Operei spre Catedrala aflată în partea opusă a pieţii, îngenunchiind şi strigând “Există Dumnezeu!”6

Între cei doi poli, unul al puterii terestre şi celălat care semnifica puterea divină, mulţimea se simţea parte a unui tot, cam în genul în care vede relaţia sa cu oraşul G.T.: sunt ca o cărămidă sau un fir de nisip consolidat într-un ciment al Timişorii.

Sentimentul acestei unităţi de destin în curaj ca şi în teamă, în deznădejde ca şi în victorie, percepută de unii ca rezultat al unei voinţe imanente (“Pronia Cerească” după S.S.), de alţii ca o expresie a unei eliberatoare ieşiri din raţional şi de identificare anticipatoare cu starea de eroi (la D.V. 2) e prezentat ca un bun câştigat şi repede pierdut. Poate de aceea lipsa de consens ce a ieşit la iveală, îndată ce starea aceasta de euforie s-a risipit şi oamenii au reintrat în “normal”, a fost atât de greu suportată în lunile şi anii următori. A renunţa la această iluzie, a unei solidarităţi spontane şi necondiţionate, derivate din chiar participarea la Revoluţie, a însemnat pentru mulţi o renunţare la ceva care făcea deja parte din capitalul identitar al oraşului.

De altfel mai mulţi martori vorbesc de un decalaj între aşteptările de atunci şi cursul pe care l-au lucrurile ulterior, fie în sensul că radicalitatea proiectului revoluţionar a fost de la început percepută, dar nu s-a putut împlini pentru că nu a fost susţinută de ceilalţi români, netimişoreni (V.M.)7, fie că evoluţia ulterioară a luat-o înaintea premiselor (G.T.). Oricum, memoria Revoluţiei are nu doar o valoare retrospectivă, ci şi una proiectivă. După cum bine observă Sidonia Grama, “timpul comemorării (şi aş adăuga eu şi pe cel al rememorării) revoluţiei din 1989, este un timp al reflexivităţii critice asupra prezentului, din perspectiva evenimentului fondator comemorat. În aura exemplară a acestuia presistă o forţă proiectivă” (Grama 2005: 316).

 

2.1. Piaţa Operei

Piaţa Operei a continuat să fie locul în care timişorenii s-au reunit şi după Revoluţie pentru a promova ideile Proclamaţiei de la Timişoara, care avea să definească mai limpede şi mai radical proiectul revoluţionar. Ea a devenit aşadar locul rezistenţei faţă de încetinirile, ezitările sau chair trădările celor care preluaseră deja puterea. Apoi timişorenii au obosit şi treptat lucrurile au reintrat aparent în matcă, piaţa şi-a regăsit aspectul obişnuit şi a devenit loc al memoriei. În ce fel? O ilustrează foarte bine descrierea pe care o face D.V, studenţilor străini aflaţi la Timişoara la mai mult de un deceniu de la evenimente şi pe care am reprodus-o în corpusul de texte din anexă (D.V.1). Dar ea nu a încetat pe parcursul anilor să fie loc al diverselor litigii, de data asta ale memoriei înseşi. Voi aminti câteva ce mi se par a fi semnificative pentru felul în ce Revoluţia a fost recitită şi memoria ei a intrat în competiţie cu memorii concurente.

Inclusă de obicei în traseul turistic al oraşului pentru poziţia sa centrală, dar şi pentru cele două monumente pe care le-am pomenit, Catedrala ortodoxă (care adăposteşte şi un muzeu de icoane şi cărţi vechi bisericeşti)

şi Opera (Teatrul), piaţa include în biografia ei de acum înainte şi valori simbolice pe care i le-a ataşat revoluţia: libertate, unitate, sacrificiu, memento tragic şi sublim, victorie. O serie de monumente marchează aceste conotaţii simbolice puse mai ales sub semnul unei pioşenii creştine şi al comemorării funebre. Acestea se află concentrate, nu întâmplător în partea pieţii dinspre Catedrală.

Monumentul lui Paul Neagu, poartă numele de Crucificare (sau Rugăciune)8 şi la baza lui se depun astăzi coroanele de flori în zilele de doliu ale oraşului, atunci când sunt comemorate victimele Revoluţiei. Monumentul reprezintă o cruce răstrunată, care privită din partea opusă pare mai degrabă că stă suspendată, suportând greutatea întregului monument, planul înclinat fiind cel al unei forţe de rezistenţă care se opune prăvălirii. Monumentul a fost obiectul unor litigii la care au participat şi unii dintre revoluţionari care au privit monumental cu reticenţă şi ostilitate, văzând în înclinarea crucii un semn satanic. Dezbaterile au fost aprige şi puţin a lipsit ca să nu se ajungă la retragerea monumentului. Negocierile s-au purtat atât legat de semnificaţiile operei prin raport cu evenimentele, cât şi legat de valoarea estetică a monumentului. Pentru cei care nu au participat la evenimente, caracterul estetic primează, atunci când iau în discuţie monumentele ridicate în amintirea celor întâmplate în Revoluţie la Timişoara (cf. mărturia lui S.S. sau L.S.).

Unul dintre episoadele cele mai invocate atunci când se vorbeşte de morţii Revoluţiei este cel al uciderii pe treptele Catedralei a unor copii adolescenţi care se refugiaseră acolo. Se insistă adesea că a fost vorba de copii, pentru că episodul e asociat cu un fel de “ucidere a pruncilor”. Lumânările aprinse pe trepte au evocat adesea acest episod la diferitele aniversări şi comemorări, o fotografie luată de la mare distanţă a imortalizat momentul dinaintea ordinului de tragere9, un cunoscut poet timişorean, Şerban Foarţă, a lansat un set de cărţi poştale cu imaginea pictată a treptelor Catedralei pline de lumânări arzând. La intrarea în Catedrală, o inscripţie comemorativă evocă numele unui foarte tânăr “martir”. Chiar numele de martir dat victimelor, plasează moartea celor împuşcaţi sub semnul martirajului creştin. Cu cât un episod e mai mult reliefat de practicile memoriale care îi succed10, cu atât semnificaţiile lui se îmbogăţesc şi polivalenţa lui simbolică e în expansiune.

 

2.2. Repartizarea monumentelor Revoluției din 1989

Se poate vedea acest lucru şi din felul în care sunt repartizate în spaţiul oraşului şi sunt investite cu semnificaţie monumentele amplasate de Asociaţia “Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989” cu sprijinul artiştilor care au donat lucrările, al Primăriei şi al unor asociaţii sau persoane care au făcut donaţii pentru turnarea şi instalarea lucrărilor. Din capul locului suntem avertizaţi prin cataloagele pe care Asociaţia Memorialul Revoluţiei le-a publicat11 că “lucrările cu caracter monumental marchează importante locuri unde au avut loc cele mai sângeroase represiuni din decembrie 1989”. Ele reconstituie aşadar un fel de hartă a locurilor în care au fost ucişi oameni sau au avut loc confruntări violente între manifestanţi şi armată.

Tema luptei între bine şi rău, cea a corpului suferind, a durerii celor care şi-au pierdut pe cineva apropiat din familie, sunt modelate pe tiparele reprezentărilor specifice unui cadru religios creştin (“Sf. Gheorghe” de Silvia Radu12, “Pietà” lui Peter Jecza13, “Biserica plângătoare” a lui Marian Zidaru14).

Uneori modelele religioase sunt reinterpretate, cum e cazul lui Peter Jecza, în a cărui Pietà rolurile dintre bărbat şi femeie sunt inversate. Se face prin aceasta o referinţă la un fapt şi context concret – moartea în apropierea locului unde e amplasată lucrarea (în faţa fostelor Băi Neptun) a Leontinei Bânciu una dintre victimele femei ale Revoluţiei15 – dar e vorba şi de o punere în prim plan a sacrificiului femeii, pentru că aici cea sacrificată este Fecioara Maria şi ea e cea care preia asupra ei suferinţa cristică. E de asemenea un subtil mod de a elogia cuplul atins de suferinţă şi de a vedea în el o reproducere a relaţiilor filiale (aluzie şi la tinereţea victimei)16.

Alte monumente sunt trimiteri la un cadru simbolic mai larg, cum ar fi “Deschidere” a lui Ingo Glaas, pe care o remarcă în interviul său V.M. El plasează evenimentul Revoluţiei într-un cadru mai larg de evenimente care au dus la căderea comunismului, iar ideea de a lăsa timpul să lucreze asupra materialului din care sunt făcute cele două plăci monumentale e şi o aluzie la chiar felul în care timpul remodelează materia memoriei. O o analiză interesantă şi complexă a monumentului a făcut Sidonia Grama17 care a avut ocazia să asculte şi propunerile de interpretare ale artistului însuşi într-un film vizionat la “Memorialul Revoluţiei” la comemorările din 2005 şi să îl intervieveze pe iniţiatorul instalării monumentelor Revoluţiei în oraş, Traian Orban. Tot ea observă că în timpul comemorărilor, ritualitatea funerară are rolul de a institui noi raporturi ale celor vii cu morţii, “plasând locul morţilor revoluţiei în continuitatea istorică a eroilor neamului, pe diverse filiaţii cu aceştia, eroi, eroi martiri”18. Se poate remarca o pendulare a semnificaţiilor între o sacralizare a evenimentului în procesul de rememorare şi înserierea lui într-o istorie sacralizată, aşa cum e cel mai adesea istoria naţională.

Dacă examinăm care erau monumentele preferenţiale ale epocii ceauşiste19, putem observa o netă dominare a acelora care fac referinţă la istoria naţională, în care noţiunea de erou e asociată pe de o parte unui trecut îndepărtat (de la Decebal, regele Dacilor şi până la suita de voievozi în care Ceauşescu vede întruchipat un ideal naţional pe care el pretinde a-l continua), pe de altă parte a unui reprezentant anonim al luptătorilor sacrificaţi, cum e şi cazul monumentului din Parcul Central din Timişoara al “Ostaşului român eliberator” operă a sculptorului Ion Vlad, despre care vom vorbi mai jos.

Ceea ce le uneşte e perspectiva comună, a “anilor de luptă şi jertfă” pe care titlul volumului amintit în notă o menţionează în 1983, dar şi învăţătura subdiacentă, adică ideologia ce îi e subsumată şi pe care o putem vedea explicitată de citatul lui Nicolae Ceauşescu (pe atunci cvasi obligatoriu) de pe prima pagină a cărţii: “Monumentele şi locurile istorice (…) aduc mărturie faptului că poporul român nu şi-a plecat niciodată capul sub jugul asupririi străine, nu a considerat nici un preţ prea mare pentru a­-şi apăra libertatea şi demnitatea”.

Derivă de aici o stânjenitoare vecinătate pentru acele discursuri ale memoriei Revoluţiei care vrând nevrând fac apel la această memorie generică, atunci când încercând să pună în legătură o memorie conjuncturală cu una exemplară, recurg la mitul eroului şi la ethosul eroic. O parte dintre monumentele Revoluţiei fac referinţă explicită la acest mit, fie că vorbesc de “martir” (cf. lucrarea lui Victor Gaga, “Fântăna martirilor”), fie că îl evocă metonimic pe acesta (monumente care poartă nume ca “Eroica”, “Clopotul libertăţii” al lui Stefan Călărăşanu, “Invingătorul” lui Constantin Popovici).

“Clopotul libertăţii” - Stefan Călărăşanu
“Clopotul libertăţii” – Stefan Călărăşanu

Unii artişti au încercat să evite asocierea tocmai din pricină că ea devenise un loc comun al comunismului ceauşist, depăşind cadrul convenţional exemplar prin marcarea relaţiei cu cel conjunctural, specific evenimentului timişorean, aşa cum îl reţine memoria.

Deşi Peter Jecza şi-a numit lucrarea, aşa cum e scris pe soclu :“In memoriam decembrie 1989”20 în albumele oficiale el a fost rebotezat “Martirii”. Monumentul are aspect funerar şi funcţiile comemorative ale acestuia, dar în blocul masiv de bronz se pot vedea corpurile stivuite ale celor ucişi (sunt unii martori care afirmă a fi văzut astfel de macabre stivuiri), în poziţia în care sunt aşezaţi de obicei în sicriu, ei alcătuind un singur corp statuar, aşa cum au avut şi un destin comun. Există o anume dinamică a acestui ansamblu alcătuit din corpuri, iar scaunele din jur, simple pietre funerare,instalate de artist, poartă pe ele datele celor cinci zile ale intervalului în care timişorenii au fost singuri în Revoluţie (cf. şi interviul lui V.M.), probabil trimiteri la un timp rămas suspendat în propria-i istorie, un fel de acoladă a timpului. Sunt posibile şi anumite referinţe la Masa Tăcerii din ansamblul de la Târgu Jiu al sculptorului Constantin Brâncuşi, care mai include Poarta sărutului şi Coloana Infinitului, ansamblu dedicat şi el comemorării unor eroi (eroii căzuţi în timpul Primului Război Mondial).

Un caz interesant pentru discuţia noastră îl reprezintă şi “Omul Ţintă” al lui Bela Szakats21.

Aşa cum am sugerat deja, monumentele ca şi plăcile comemorative îl interpelează pe privitor, fie că e vorba de simplul trecător, fie că e vorba de un privitor avizat, care e tentat să evalueze atât estetic monumentul, cât şi să îl interpreteze în funcţie de un context sau altul. E vorba de aşa- numitele cadre ale memoriei, cum le numeşte Halbwachs22, în funcţie de care se reconstruiesc semnificaţii sociale mai largi, necesare comunicării memoriei şi transformării ei într-un bun împărtăşit în comun.

Una dintre artistele plastice timişorene, Lia Popescu, reproduce desenul monumentului pe cartea album pe care o consacră arhitecturii oraşului (cum e singurul monument reprodus presupunem că îi acordă o valoare simbolică pentru oraş) şi îi adaugă un comentariu în care face un apel la memoria timişorenilor, sugerând că oricare dintre noi, locuitori ai oraşului, am fost “Oameni Posibil – Ţintă”23 în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ea vede în acest monument o formă de a rezona cu memoria locului (în care a fost atins de glonţ un erou al Revoluţiei), cu speranţele legate de “lumea preînchipuită de noi { atunci când am fost – spune ea – “inconştienţi, frumoşi şi uniţi”), care a suferit o “desfigurare” în perioada ce a urmat (“clipe lungi, desfigurate, slute”), ca un fel de nouă ameninţare (“hidoşenia” a cărei ţintă am putea deveni oricare dintre noi). De aici şi încheierea oarecum patetică a comentariului ei:” Mă rog ca Omul-Ţintă să rămână de bronz!” Corpului chircit în cădere, înălţând un strigăt abstract spre un cer de la care parcă aşteaptă un semn, i se pot asocia la fel de bine valori cristice, ca şi unele foarte concrete. După cum arată comentariul Sidoniei Grama asupra felului în care statuia este integrată ceremonialului de comemorare a morţilor Revoluţiei, “materialitatea monumentului des- pietrifică memoria şi face palapabile amintirile”24, astfel încât mama eroului ucis în acel loc, Remus, raportează monumentul la detalii concrete legate de uciderea fiului său: “Tot aşa îndoit [a fost şi el] că o trebuit să-l ridicăm de genunchi, că n-a încăput în sicriu că el o fost mare, un metru nouăzeci şi opt[…]; “exact aşa era cu mâinile. Am spus, o fost şi pe piept tot ars cu ţâgări… ş-o bătut joc de ei, într-un hal fără de hal….”25.

 

2.3. Disparitatea memoriilor

Paralel şi oarecum în conflict cu acestă memorie tragică sau solemnă funcţionează o alta de tip desacralizant, care plasează semnificaţiile monumentului într-un profan de tip conjunctural sau ludic. Astfel ştiu de la studenţii mei, că o parte dintre tinerii din oraş (20 – 25 de ani) îl numesc pe Omul Ţintă, “Portarul” (cel din jocurile sportive), datorită poziţiei în care stă. Un actor de la Teatrul Maghiar mi-a spus că statuia e un loc de întâlnire denumit printre colegii lui “La Emil” prin aluzie la un maşinist de la teatru care arată slab şi suferind. E şi aceasta o formă de apropriere, chiar dacă pare puţin cinică. Văd în ea mai puţin o formă de profanare a memoriei Revoluţiei, aşa cum poate ar fi înclinată să considere memoria cu care se află în concurenţă, cât o formă de reacţie la practica în sine a monumentului ca loc al unei memorii pietrificate, ce ia ca punct de plecare un consens bazat pe apelul la o memorie colectivă fără fisură. E poate şi o reacţie faţă de sensul gata instituit, în care generaţiile mai tinere văd şi o formă de putere. Ca reacţie la acapararea spaţiului public de către o memorie oarecum oficială sau pe cale de a deveni astfel şi derutaţi sau intrigaţi de vacarmul vocilor contradictorii care se confruntă în momentele aniversare ale lui 1989 a apărut de pildă, chiar la ultima comemorare a evenimentelor din decembrie 1989, un sticker care a fost lipit pe câte un zid, pe o bicicletă, pe o tanchetă expusă într-un loc public şi alte locuri neconsacrate prin nimic ca spaţii de rememorare. E vorba de o mână arătând semnul victoriei sub care e scris cuvântul Respect26. O atenţionare, o formă de protest şi de contracarare a bruiajului comunicaţional ce se declanşează în momentele aniversare ale lui 1989, când printr-un soi de inflaţie mediatică e împiedicat deopotrivă actul de reculegere şi comemorare a victimelor, ca şi cel de celebrare a victoriei. Pe parcursul evenimentelor, semnul respectiv (cele două degete deschise în V) a funcţionat ca un fel de parolă între cei care se bucurau de victorie. Stickerul comemorativ, ca semn al unei arte efemere, perisabile, face aluzie poate şi la efemeritatea acelei bucurii spontane. Consultarea site-ului pe care acest semn a fost propus ca formă de rememorare merită făcută, pentru că el apare pe un blog, într-un spaţiu de comunicare pe internet, un spaţiu în care interlocutorii, de obicei tineri, sunt anonimi (se identifică prin porecle, parole, imagini de tipul logo – urilor) şi urmăresc, în afară de aspectul nonconvenţional al tipului de reacţie publică pe care îl adoptă şi “viaţa” pe care imaginile produse de ei, ca parte a unui dialog posibil cu societatea, o capătă prin diverse tipuri de contextualizări.

O analiză a inserţiei memoriei în spaţiul oraşului trebuie să includă şi astfel de practici non convenţionale, ca şi pe toate acelea care însemană “manifestări ale libertăţii, revendicări ale autonomiei, construirea a ceea ce e colectiv şi apărarea a ceea ce este privat, în marginea ierarhiilor sociale recunoscute”27 pentru că în la nivel simbolic oraşul se constituie şi se produce ca o tensiune între un oraş real şi unul imaginar28.

Pe de altă parte, aşa cum subliniază Pierre Nora29 arată în studiul consacrat “locurilor de memorie” monumentele sugerează un tip de solidaritate a memoriei care nu există în realitate. El chiar avansează ideea că apariţia locurilor de memorie e legată de dispariţia memoriei faptului pe care vrea să îl consacre, că un astfel de loc semnalează mai degrabă o formă de uitare.

Există în realitate memorii în conflict sau memorii în concurenţă, care încearcă să-şi construiască propriul spaţiu de comunicare. E destul să urmărim “bătălia” tăcută a plăcilor comemorative instalate în oraş după 1989 de diferite persoane private, asociaţii sau instituţii, dar mai ales de partidele politice şi organizaţiile neguvernamentale cu caracter etnic, care îşi revendică o personalitate30, un loc31 sau chiar un eveniment. Astfel, chiar în ce priveşte Revoluţia, există dezacorduri asupra datei la care ea a început. În memoria evenimentului s-a oficializat oarecum data de 16 Decembrie, când au avut loc primele confruntări violente între manifestanţii adunaţi în Piaţa Maria şi forţele de ordine ale autorităţii comuniste. Piaţa respectivă e plasată în imediata vecinătate a bisericii şi locuinţei preotului reformat maghiar Laszlo Tökes, în apărarea căruia (urma să fie mutat din localitate ca o consecinţă a unei acţiuni a securităţii – poliţia politică a regimului comunist – care a încercat să îl ridice de la domiciliu) pe data de 15 Decembrie s-au adunat în faţa bisericii reformate, credincioşi reformaţi cu lumânări în mână, care au manifestat tăcut. Acesta a fost un fel de semnal al evenimentelor şi în jurul acestui nucleu de protest s-a coagulat ideea de revoltă, de protest public. Ca urmare U.D.M.R. a instalat pe clădire o plăcuţă pe care stă scris: “De aici a pornit revoluţia ce a abolit dictatura“. Sub text e indicată ziua de 15 XII 1989. Semnificativ mi se pare şi faptul că o parte dintre cei intervievaţi oscilează între a fixa data de începere a Revoluţiei în 15 sau 16 Decembrie.

Chiar şi comemorarea analizată de Sidonia Grama, pe care am invocat-o de mai multe ori în această discuţie, pentru că ne oferea un document valid legat de felul în care o memorie în reconstrucţie îşi include propriul comentariu, ne arată că, în cazul analizat e vorba de un segment al populaţiei oraşului limitat la victimele Revoluţiei şi aparţinătorii lor, la revoluţionari, la cei implicaţi într-un fel sau altul direct în evenimente. Chiar dacă se încearcă o surprindere a practicilor memoriale în diversitatea lor şi se folosesc forme diferite de explorare a memoriei evenimentului (vizionări de filme, interviuri de istorie orală, observaţie participativă), analiza se concentrează asupra unui filon important, central al comemorării evenimentului, lăsând în umbră altele. Probabil însă, că pentru a studia memoria în devenirea ei, mai atunci când e vorba de un eveniment recent, e şi singura cale posibilă. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum am remarcat mai sus, trăim un moment în care memoria însăşi e în criză. Poate că, fenomene ca cele de Street Art pe care le-am semnalat mai sus, ne indică o criză a practicilor memoriale înseşi şi a formelor consacrate de fixare a memoriei în spaţiu. Sau poate că avem de a face cu developarea a ceea ce e cel mai adesea memoria: un proces de negociere a sensurilor care îşi creează propriul ei spaţiu.

 

3.0. “Capcanele” sau “uitările” memoriei

De aceea aş relativiza felul în care am pornit discuţia. Radiografierea reconstruirii memoriei Revoluţiei prin referinţa la unul dintre spaţiile centrale ale oraşului din cartierul Cetate – Piaţa Operei – este, în ciuda investirii locului respectiv cu intense valenţe identitare, inevitabil incompletă. Există o reţea a pieţelor care constituie un fel de ax central al oraşului şi care sunt marcate de acum înainte de memoria Revoluţiei: Piaţa Maria, Piaţa Victoriei (a Operei)32, Piaţa Libertăţii. Ele au acumulat în timp valenţe memoriale diverse, reprezintă locuri marcate în multiple feluri, rezultat al unei istorii stratificate, citite adesea diferit de comunităţile sau generaţiile care au convieţuit în oraş şi rememorate în consecinţă diferit. Am putea spune chiar că memoria e o formă prin care conflicte latente ale unor astfel de lecturi îşi află o fericită formă de eliberare şi transgresare în sfera simbolicităţii.33

Studind istoria recentă a oraşului şi memoria pe care aceasta o produce, nu putem ignora productivitatea memoriei mai îndepărtate şi recitirea acesteia pe fondul rupturii produse de evenimentele din 1989. Nu ne vom mira astfel că monumentele înseşi sunt supuse unei relecturi.

Un caz de semnalat îl reprezintă monumentul din Parcul Central34 (fost Parcul Scudier până în 1918, apoi Parcul Stalin până în anul 1955) identificat în volumul din 1983 (siglat de noi M.A.)35 sub numele de “Monumentul ostaşului român” sau “Monumentul Victoriei” (nu ştim exact a căreia dintre ele, probabil cea a războiului antifascist), iar în albumul din 2002 ca “Ostaşul român eliberator”36. Aflăm din acelaşi volum că monumentul e opera sculptorului Ion Vlad şi că a fost dezvelit în anul 1962, la 30 Decembrie. Data inaugurării evocă aniversarea a unui sfert de secol de la instaurarea în anul 1947 a Republicii Populare Române (ca urmare a abdicării forţate a Regelui Mihai I şi a exilului ce i-a urmat, împreună cu întreaga familie aflată în ţara controlată deja, la acea dată, de partidul comunist). Ca loc al comemorărilor, monumentul a devenit în anii comunsimului loc de festivităţi pioniereşti, depuneri de coroane şi discursuri oficiale prilejuite de Ziua Armatei, aniversată la 25 octombrie. Ziua respectivă e sărbătorită şi azi, după un ritual uşor modificat. Două schimbări, marchează însă monumentul: ştergerea semnăturii sculptorului, ca un mod de a sancţiona plecarea sa din ţară (act asimilat în perioada respectivă unei forme de trădare) şi un adaos post revoluţionar la textul care a fost inscripţionat pe piedestalul monumentului. Textul iniţial suna astfel: “Glorie ostaşilor români, moştenitori ai tradiţiilor eroice străbune, care au luptat cu eroism împotriva fascismului, pentru libertatea şi indepedenţa patriei”. A fost suficient să se adauge înainte de “fascismului” sintagma “bolşevismului şi fascismului” pentru ca monumentul să poată fi reciclat şi să stea alături de alte monumente care evocă o “memorie eroică” a oraşului, inclusiv cele consacrate victimelor Revoluţiei. De altfel, astfel de monumente se pot vedea în multe oraşe ale României (şi nu numai) uneori fiind vorba de o reciclare a unor monumente dedicate “ostaşului sovietic eliberator” (cu care seamănă adesea până la confundare), deşi trecerea acestuia prin oraş e marcată de amintiri nu tocmai demne de o evocare glorioasă, aşa cum subliniază numeroase interviuri cu istorii de viaţă ale timişorenilor.

Situaţii de acest fel, care ar fi de discutat inclusiv din perspectiva unei etici a memoriei, aduc cu ele inedite, dacă nu stranii alăturări, cum sunt şi cele semnalate de Sidonia Grama. Ea observă că spaţiul consacrat victimelor Revoluţiei din Cimitirul Eroilor din Timişoara se află în proximitatea monumentului Eroului Sovietic, fapt care, după autoare “exprimă implicit, potenţialul de coabitare în spaţiul simbolic a unor semnificaţii contradictorii”37.

De altfel, tot ea remarcă faptul că “memoria colectivă a timişorenilor prezervă şi cultivă similitudinea de destin istoric” între luptătorii din rezistenţa anticomunistă executaţi sumar la pădurea Verde şi îngropaţi acolo şi morţii de pe străzile Timişoarei, ale căror trupuri au fost făcute să dispară38.

E vorba în amble cazuri de tendinţa de înseriere a memoriei, de modelarea ei după cadre preexistente, menite a face uşor recognoscibile anumite simboluri, asociabile unor semnificaţii dinainte cunoscute. Dar e, aş sublinia, şi o nefericită nivelare sau ecranare a evenimentelor în specificitatea lor, o ştergere a sensului lor real şi în cele din urmă o formă de uitare, dacă nu, mai grav, cum se mai întâmplă uneori, una de manipulare.

 

*Articol în curs de publicare în volumul „Timișoara lor, Timișoara noastra”, Editura Brumar

 

Bibliografie selectivă

✤ Bronislaw Baczko, Les imaginaires sociaux, Ed. Payot, coll. „Critique de la Politique”, Paris, 1993.

✤ Joël Candau, Anthropologie de la mémoire, PUF, Paris, 1996.

✤ Ruxandra Cesereanu, Revoluţia din Decembrie 1989. Iaşi, Polirom, 2005.

✤ Sidonia Grama, Între spaţii ale amintirii şi locuri ale memoriei. Comemorarea a 15 ani de la revoluţie în Timişoara în “Caiete de Antropologie Istorică”, anul IV, nr. 1 ( 7), ianuarie – iunie 2005. Editura Accent, Cluj- Napoca.

✤ Maurice Halbwachs, Les cadres sociaux de la mémoire, Paris Albin Michel, 1994 (I-ere ed.1925). Postface de Gérard Namer.

✤ Reinhart  Koselleck, L’expérience de l’historie, Gallimard, Seuil, 1997

✤ Pierre Nora, Entre mémoire et historie. La problématique des lieux in Les lieux de mémoire, tome 1 La République, Paris, 1984, p. XVII – XLII

✤ Pierre Nora,  L’ère de la commémoration et la problématique des lieux in Les lieux de mémoire, III, Les Frances, troisième partie, tome 1, 1992, p. 977- 1012.

✤ Andrei Pippidi,  Despre statui şi morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice. Polirom, Iaşi, 2000.

✤ Paul Ricoeur, 2001, Memorie, istorie, uitare, Timişoara, Amarcord, 2001 (sau La mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris, Seuil, 2000).

✤ Katherine Verdery: The Political Lives of the Dead Bodies: reburial and postsocialist change, New York : Columbia University Press, 1999 (trad. rom.)

✤ Smaranda Vultur, Antonia Komlosi, 2001, Memorie şi diversitate culturală, Timişoara 1900 – 1945 / Mémoire et diversité culturelle, Timişoara 1900 – 1945, Polirom, Iaşi.

 
 
 


1. L’événement en perspective (sous la direction de Jean – Luc Petit) Paris, Ed. EHESS, 1991.
2. De fapt aceste trei instanţe sunt adesea reunite într-o singură persoană.
3. Cf. bilanţul făcut de Ruxandra Cesereanu, Revoluţia din Decembrie 1989, Iaşi, Polirom 2005, bilanţ care ţine cont de memoria Revoluţiei la nivelul întregii ţări. Felul în care sunt tratate evenimentele de la Timişoara în cuprinsul acestei lucrări ar merita confruntat cu memoria timişorenilor, în măsura în care sursele orale sau scrise o permit.
4. Sidonia Grama vede în “semnul de întrebare cusut pe gaura din steagul aşternut pe treptele bisericii neterminate a Martirilor” în timpul comemorărilor din 2005, “căutarea incertă a unui sens” (Grama 2005: 321), dar chiar gaura din steag marchează un gol de semnificaţie, un sens anulat (cel al stemei cusute altădată pe steag) care se cere interpretat.
5. Arhitecţii sunt Fellner şi Hellner, 1872 – 1875 pentru vechea clădire şi Duiliu Marcu, 1934 pentru faţada de azi. Cf. Lia Popescu în Semnul locului. Timişoara, Cosmopolitan Art 2005, p.38 – 39.
6. La fel ca în alte puncte ale comentariului intrervine aici memoria proprie, adică intervenţia mea în calitate de martor.
7. În realitate lucrurile s-au petrecut identic şi cu o parte a timişorenilor, care odată treziţi din euforia victoriei nu au mai fost pe acceaşi parte a baricadei, mânaţi de interese diverse ideologice sau politice, economice sau de alt tip.
8. Timişoara. Monumente de artă plastică, 2002. Volum editat de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Judeţului Timiş, Consiliul Local al Municipiului Timişoara. Primăria Oraşului Timişoara, p.41 şi coperta a doua. Va fi menţionat în continuare cu sigla T.M.A.
9. Cf. mărturiei lui I. P. din revista “Orizont”
10. Cf. şi Sidonia Grama, studiul citat, p. 327 pentru practicile comemorative legate de acest episod.
11. Decembrie ’89. Monumentele Martirilor Timişoarei, Broşură realizată cu sprijinul Inspectoratului pentru Cultură. Fotograf Arh. Mihai Botescu
12. T.M.A. p.40., cf şi Grama (2005: 326)
13. T.M.A. p.41.,cf. şi Grama (2005: 325)
14. T.M.A. p.39.
15. Ea face parte drintre manifestanţii ucişi în după masa de 17 decembrie în apropierea parcului Decebal. Avea atunci 27 de ani, era mamă a trei copii şi era însoţită în momentul împuşcării de soţul ei. A făcut parte din lotul celor transportaţi de la morga Spitalului Judeţean la crematoriul din Bucureşti.
16. Deşi aşa cum s-a constatat victimele au fost de toate vârstele, tinereţea lor e unul din toposurile memoriei Revoluţiei, în legătură cu ideea de sacrificiu.
17. Grama 2005: 325. Ea interpretează fanta din metal (oţel) ca o trimitere la ridicarea Cortinei de Fier, ca semn al deschiderii existenţiale la care au contribuit cei care au oprit tancurile etc.
18. Idem, p.322.
19. Col.dr. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983. Vom folosi pentru a cita acest volum sigla M.A.
20. T.M.A. p.40.
21. T.M.A, p.38 – 39.
22. Maurice Halbwachs Les cadres sociaux de la mémoire, Paris Albin Michel, 1994 (I-ere ed.1925). Postface de Gérard Namer.
23. Lia Popescu, înSemnul locului.Timişoara. Timişoara, Cosmopolitan Art, 2005.
24. Sidonia Grama, studiul citat, p.324. Cf. şi p.323.
25. Idem.
26. A se vedea anexa de imagini şi repectiv site-ul: http://www.2020.ro/respect precum şi http://bukresh.blogsot.com şi http://daaraduai.blogsot.com
27. Marcel Roncayolo, La ville et ses territories, Paris, Gallimard, 1990, p.179.
28. Id. P. 178.
29. Pierre Nora, Entre mémoire et historie. La problématique des lieux in Les lieux de mémoire, tome 1 La République, Paris, 1984, p. XVII – XLII.
30. Cazul cel mai interesant l-ar reprezenta poetul romantic român Mihai Eminescu, asimilat imaginii “poetului naţional” prin excelenţă şi transformat în instrument al celor mai diverse ţeluri (cf. plăcuţa comemorativă instalată în Piaţa Primăriei Vechi sau Piaţa Libertăţii instalată de Societatea literar – artistică “Sorin Titel” din Banat – un alt scriitor apropriat de aceeaşi asociaţie, sub umbrela căreia se manifestă de fapt partidul ultranaţionalist România Mare.
31. Aş sugera aici o analiză a plăcuţelor instalate pe şi în interiorul clădirii actualului Liceu Nikolaus Lenau.
32. Aici se află şi renumitul Corso timişorean, adevărată scenă socială până prin anii 1960, există o memorie a locului ca loc comercial, o memorie a clădirilor şi a utilizării lor, un spaţiu de întâlnire, de comemorări. Satuia cu Lupoaica Capitolină adusă de la Roma în 1926 şi plasată în chiar centrul pieţii, a fost obiectul unor revenidcări politice care la un moment dat au dus la scoaterea (cum se vede într-o imagine din anii ’50) şi apoi, mai târziu, la reinstalarea ei (foto21 si foto22)). După 1989 a fost dezvelit şi un bust al Regelui Ferdinand I (foto23), amintind de faptul că pe locul acesta se afla cândva un bulevard care îi purta numele şi semnalând decenzurarea memoriei privitoare la istoria monarhiei în România (cf. Paul Răzvan, Nostalgii timişorene –album despre oraşul de altădată – Timişoara, Editura “ Almanahul Banatului”, 2005o. A fost recuperată şi o memorie locală, puternic reprimată în anii dicataturii ceauşiste care vedea în personalităţile de orice fel, o concurenţă la cultul personalităţii sale.
33. Aş aminti aici studiul introductiv la albumul Scene de viaţă . Memorie şi diversitate culturală/ Scènes de vie. Mémoire et diversité culturelle, Timşoara 1900 – 1945 “(ed. Smaranda Vultur şi Antonia Komlosi) semant de Ileana Pintilie sub titlul “Timişoara – comunităţi etnice şi locuri privilegiate ale memoriei”.
34. Parcul e situat în imediata proximitate a Pieţei Operei (azi Piaţa Victoriei), iar locul pe care a fost instalat monumentul de care vorbim în 1962, are şi el o istorie. “Mica istorie a oraşului” din anul 1937, a lui Nic Ivan (Timişoara, Ed. Fruncea, ediţia a IIa) consemnează (pag. 57) că lui Antoniu Scudier, comandant militar al Timişoarei pe la 1875 – şi se pare şi edil important al oraşului, el fiind şi cel care a amenajat parcul pe terenul unui fost câmp de exerciţii militare – i s-a ridicat la 1881 “o statuie de fontă bronzată” pe care “ vandalii au răsturant-o de pe soclul ei din parcul Scudier în timpul revoluţiei din 1918”. La momentul scrierii acestor rânduri, adică în 1937, statuia spartă era la muzeu, iar în parc “ nu mai era decât un soclu pe care s-a aşezat un orologiu. Cf. şi analiza Ilenei Pintilie în studiul citat, p. 19.
35. M.A. p. 367 – 368. Cf. nota 19.
36. T.M.A., p. 17.
37. Sidonia Grama, studiul citat, p. 320 – 321.
38. Idem. p.322.