Dana Chetrinescu Percec, Elisabetin – oglinda spartă

 

Un citat: “Pornind din Bulevardul Regele Ferdinand, din Cetate, pe lângă Cinema Capitol pe Bulevardul principele Nicolae, trecem Podul Şaguna şi eşim în cartierul numit mai demult “Elisabetin”, azi Circ. III. Este un cartier liniştit, elegant, în cea mai mare parte nou construit, cu străzi largi, luminoase, cu vile moderne înconjurate de grădini. Nu avem de remarcat aci multe clădiri monumentale, edificii publice sunt doar câteva, în schimb va trebui să admirăm liniştita frumuseţe şi armonie a mulţimei de clădiri mijlocii, unele adevărate creaţii de artă ale arhitecturei moderne. Străzile riguros îngrijite, circulaţia moderată. Nu are nici freamătul trepidant al vieţii comerciale din Cetate, nici atmosfera încărcată de fum din Fabrică. În Cetate şi Fabrică oamenii lucrează. Aci locuiesc numai. Un cartier al răgazului”.

Cam la atât se limitează prezentarea Elisabetinului într-un ghid al Timişoarei din 1941. Dacă Cetăţii, Fabricului sau Iosefinului îi sunt devotate pagini întregi, schiţe şi fotografii, despre Elisabetin nu pare să ai a spune destul cât să acoperi jumătate de pagină. Şcoala Politehnică, o secţie a Spitalului de Stat şi o biserică. Prima monografie a oraşului, datorată celui mai celebru primar al său, Johann N. Preyer, menţionează doar în treacăt „Maierele române” ca pe un cartier de periferie. El urma să primească apoi, alăturându-se celorlalte trei suburbii, eliberate de sub tutela Cetăţii, numele de Elisabetin. La început, a fost o zonă cu insuliţe printre mlaştini, cu grădini nesfârşite. Pe o hartă din timpul celui de-al doilea război mondial, patrulaterele neregulate şi fără nume care împânzesc zona de sud-est a oraşului arată că grădinile erau încă acolo. În copilăria mamei, participarea la evenimentele culturale ale oraşului (din Cetate, bineînţeles) presupunea străbaterea prealabilă a unei porumbişti. Schiţe şi picturi ale vechiului oraş, realizate de artişti locali, prezintă invariabil periferiile timişorene ca pe nişte întinderi vaste, cu grădini de dimensiuni impresionante şi case mărunte care nu obturează linia orizontului.

Elisabetinul a fost cartier de agricultori şi de mici meseriaşi. A avut, apoi, ambiţia de a deveni cartier de vile. Entuziasmul care l-a cuprins în perioada interbelică a fost curmat brusc de izbucnirea războiului. Din Elisabetin, cartier al răgazului, a rămas – anonim, aşa cum şi pornise la drum – Circumscripţia III. Chiar dacă şi celelalte cartiere – cel din vechile incinte şi alte suburbii – au primit numere în loc de nume, printre altele şi într-un elan al autorităţilor române de-a o rupe cu trecutul austriac, orice timişorean – de dată oricât de recentă – ştie unde e Cetatea, Iosefinul, Mehala, sau – într-o încordare ceva mai vajnică – Fabricul. Numele de Elisabetin îi buimăceşte, însă, complet pe mulţi concitadini. Mai există şi aşa ceva? Unde şi de ce şi care Elisabetă şi vorbiţi să priceapă lumea cumsecade.

Şi totuşi: se pot spune despre Elisabetin cel puţin tot atâtea lucruri minunate ca şi despre alte cartiere. O altă hartă veche indică faptul că aici, cam pe unde începeau marile patrulatere neregulate şi goale pe hârtie, dar pline de pătrunjel şi căpşuni în realitatea îndepărtată în timp, era singurul cimitir românesc din oraş. Un obelisc de marmură neagră din mijlocul cimitirului anunţă că la 1 Januarie 1852 s-a fondat umanitara asociaţiune funebrală de aci. Îl citesc în timpul unei vizite la străbunici, bunici, unchi şi mătuşi, aflaţi cu toţii aici, într-o frumoasă solidarizare cu detaliile de ordin istoric enunţate mai sus. Cimitirul cu pricina este unul dintre puţinele lăcaşe de acest fel rămase parohiale şi nu municipale. Biserica în grija căreia se află – ridicată cu câţiva ani înaintea Revoluţiei Franceze – este chiar în mijlocul vechiului cartier, locul în jurul căruia s-a consolidat identitatea spirituală a comunităţii române din Elisabetin, fiind şi singura biserică românească din Timişoara construită în spiritul vechilor biserici ortodoxe române bănăţene: o singură turlă nu prea înaltă, ascuţită, în lateral, în locul cupolelor bizantine rotunjite. Aici au slujit ani la rând străbunicul şi unchiul meu şi aici s-au botezat, de câteva generaţii încoace, toţi copiii din familie.

Elisabetinul a fost un cartier aerisit pentru că nu şi-a dorit Blockhausuri, instituţii publice importante şi monumente demne de enumerat şi fotografiat în monografii şi ghiduri. În locul lor, case mai joase, cu nuci sau cireşi în curte, cu iz de dulceaţă de smochine în farfurioare Handmahlerei pe tavă cu dantelă, sau de cafea cu lapte în şoluri mari. Fiindcă aici nu au existat ambiţiile financiare sau politice care făceau gălăgie şi fum pe malul celălalt al canalului Bega, în Elisabetin era atât de linişte încât oricine ştia, după zdrăngănit, când trece tramvaiul pe Wilhelm Mühle (“grădinarul” vechiului oraş căruia i se datorează numărul record de parcuri – stradă devenită apoi, mai puţin ecologic, dar mai patriotic, 1 Decembrie) sau îşi putea potrivi ceasul de mână după bătăile celui din turnul bisericii catolice din Piaţa Lahovary.

Regele Ferdinand, la inaugurarea Şcolii Politehnice în 1923, spunea că nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul ce domneşte într-însa; atunci, de ce nu am putea şi noi spune că nu zidurile fac un cartier, ci oamenii ce au trăit într-însul? Plecată în recunoaştere prin Elisabetin zilele trecute, zăresc cu stupoare în curtea uneia dintre cele mai vechi case de pe strada Memorandului un vechi cupeu de piaţă, abandonat sub un nuc. Câte secrete ale câtor personaje (de atât de demult încât par de poveste) se ascund sub cupola decolorată şi scorojită? Domnul Tèr şade în şezlong, privindu-şi admirativ grădina de trandafiri. Domnul Peschek meştereşte în curte. Doamna Toth face bulion. Un cizmar matinal coase la maşină. Noaptea, de plictiseală, sectoristul fluieră – discret, să nu-l audă cei care încearcă să doarmă în case. Tanti Irèn croieşte fustiţe pentru copii de Paşti. Proba se desfăşoară pe masa din sufragerie. De pe pereţii din jur zâmbesc bătrâni cu pipă. Grilajuri vechi şi terase cu scări rotunjite şi copertine de sticlă şi feronerie frumos lucrată. La geamurile înalte şi înguste – şolocaturi, nu obloane cu lamele. Când miroase salcâmul în câmpia Banatului, miroase tare şi în Elisabetin – mai tare decât în restul oraşului, pentru că spaţiul e mai deschis, ca la sat. Duminica dimineaţa, parfum vag de lavandă şi camfor de la poşetele doamnelor care merg la biserică. Şi aşa mai departe, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

Dacă noii locuitori din zonele aglomerate de blocuri pe care Circ.III – venerabilă locomotivă – le trage în urma-i în ultimele trei decenii, s-ar întreba cine şi ce este Elisabetinul, acesta le-ar putea spune, dacă ar prinde glas ca prin minune, parafrazându-l pe acelaşi primar celebru al oraşului crăiesc Timişoara de la mijlocul secolului al XIX-lea: eu sunt mai bun decât (ce-a mai rămas din) renumele meu.

Text publicat in volumul „De la Gargantua la Google”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007