Dana Chetrinescu Percec, Schimbare de decor

 

Pentru că în locuinţa de pe Fagului erau doar două camere – mari, e adevărat, dar totuşi puţine pentru o familie cu bunici, părinţi şi o fetiţă – Moe a hotărât să cumpere o grădină pe strada Cluj. Pe atunci, strada era o uliţă cu lanuri de porumb şi gâşte, ca multe altele de pe malul sudic al râului. Grădina era mare, cu meri şi piersici şi o fântână în mijloc. Căsuţa arăta mai mult a sălaş, dar existau două vajnice şupe de lemne, care au rezistat, pe cele două laturi ale grădinii, până în zilele noastre.

Pe Fagului, când băteau orele, te uitai peste pomii şcolii de partid la Turnul de la Millennium, la cupola sinagogii din Fabric şi la clopotniţa à claire voie de la Iepuri. Din grădina de pe Cluj se vedeau cele două turle gotice ale bisericii din Lahovary, se auzea tramvaiul pe Wilhelm Mühle şi, dintr-un unghi potrivit, se zăreau coşurile pătrăţoase de cărămidă roşie ale căminelor de la Mecanică. Mai târziu, în epoca de glorie şi mare avânt a Politehnicii timişorene, a apărut printre cămine o maşină zburătoare – mă rog, ceva mare şi alb cu elice – ancorată bine pe un acoperiş. Mă uitam la ea în zilele de iarnă, când apunea soarele pe la patru în spatele părului din fundul grădinii. Acum maşina zburătoare s-a năruit de mult, iar intreprinzătorii privaţi au ridicat blocuri de locuinţe mai înalte decât căminele de la Mecanică, deci nu mai văd nimic.

De pe terasa de pe Fagului, te uitai, zi de vară până în seară, la umbrele mişcătoare ale plopilor. Pe Cluj, într-o zonă de grădini şi căsuţe pipernicite, te uitai la cer. Nimbus şi cumulus, explica Moe neobosit. Elisabetinul era un cartier atât de liniştit şi patriarhal încât, când veneai acasă de la şcoală sau de la servici, parcă mergeai în vacanţă. Când a început construcţia casei, Moe se înfiinţa dis de dimineaţă pe şantier. Înspre prânz, Maica o trimitea pe Gabi cu ujina, aşezată frumos, într-un ştergar, în portbagajul tricicletei albastre, cu roţi nichelate, adusă de tata de la Paris, dintr-o delegaţie. Tricicleta zdrăngănea prompt printre ştiuleţii de porumb. Când s-a terminat casa şi familia a părăsit locuinţa de pe Fagului (mai ales că tata nu mai lucra acum la Timiş, ci la Facultate), Gabi se urca pe aceeaşi tricicletă şi străbătea aceeaşi porumbişte pentru a arunca pe furiş, din capul străzii Ofcea, o privire înlăcrimată spre stâlpii de lemn şi plopii de pe Fagului. A trebuit să schimbe şi şcoala. Dacă, înainte, venea pe lângă cărămizile galbene ale bisericii Millennium şi cupola arcuită din piatră sură de la intrarea în parcul de la Băile Neptun, acum venea dinspre Lahovary pe linia de tramvai. Pentru că avea cursuri de după-masă, privea de multe ori frontonul sculptat al unui Blockhaus de la capătul parcului Crucii, încălzit de soarele în apus. Încercând un experiment similar, am fost consternată să constat că frontonul s-a surpat şi, în locul leilor, soarele pârleşte un zid orb, un biet calcan scorojit, de culoarea cărnii suferinde.

Altă stradă, alţi vecini. Puţini copii şi tovarăşi de joacă în imediata apropiere. Gabi simţea mai ales lipsa lui Mărţişor de vizavi, elev de liceu care se pregătea de Conservator în timp ce ea îi cânta – fals – „A ruginit frunza din vii” la acordeon în chip de serenadă romantică, seară de seară, cu priviri furioase şi trântit de geamuri. Prietenia, însă, a început să se manifeste mai evoluat decât trocul cu ujină şi căţăratul pe stâlpii de iluminat stradal. Acum se făceau vizite şi se asculta muzică la magnetofon. În locul fugitului peste gard la Fabrica Timiş – cititul în grădină, pe pătură, printre straturile de părădaisă şi vinete. Pe Fagului, toamna târziu, Maica şedea pe trepte, cu şorţ alb scrobit şi ţinea în braţe o gâscă pe care o îndopa cu nuci. Pe Cluj, gâsca şi treptele au dispărut. Dar lângă şupa de lemne cea mare, din dreapta, dinspre Păunescu, au apărut găinile – un hobby pe care l-am mai prins şi eu… până când, într-o noapte, un intreprinzător a sărit gardul şi a luat toate hainele care erau întinse la uscat pe sfoară şi toate găinile din coteţ. Nenea Iacobescu, miliţianul care păzea instituţia radioului de lângă casa noastră, a dat din umeri a doua zi dimineaţa: „Că n-aţi auzit hoţul mai treacă-meargă, dar cum de n-aţi auzit găinile?” l-a dojenit el profesionist pe bunicul, el fiind pus să păzească la numărul 24, nu la 22, deci neavând nicio treabă nici cu hoţul silenţios, nici cu găinile lipsite de prezenţă de spirit.

De când a fost casa de pe Cluj gata, Irèn tanti de la Budapesta se înfiinţa în fiecare vară în vizită. Stătea în curte, sub prun, pe banca vopsită verde şi alb. După masa îşi punea pălăria şi mergea pe Corso, la Konditorei. Sau venea tanti Isa cu Ditta de la Oradea. Mâncau toţi lubeniţă sub acelaşi prun. Sau tuşa Amalia, de aproape, de pe strada Leningrad. Dulceaţă de cireşe negre, de coajă de lubeniţă (dacă lubeniţa avea coajă subţire, mergea la găini; dacă avea coaja groasă, era pusă în borcan cu apă şi coajă de lămâie), de nuci verzi sau de smochine, în farfurioare cât jumătate de palmă, cu linguriţe mocca de argint, pe tavă cu mânere şi şervet alb cu broderie spartă. Când se întorcea vizita, Coca prepara îngheţată într-o maşină specială – cu bucăţi adevărate de zmeură. Am beneficiat şi eu în copilărie de talentul lui de cofetar, mai ales la Crăciun, când făcea saloane dreptunghiulare de zahăr roz, verde şi alb-gălbui. Le înfăşura în hârtie fină – din care mama punea pe rafturile din şpais şi în dulapul din bucătărie – tăiată în franjuri la capete. Deasupra, staniol de la ciocolata chinezească, obţinută cu chiu, cu vai prin „Casa de Comenzi”.

Casa de pe Cluj era la îndemână şi pentru că acelaşi Coca, unchiul, slujea acum la biserica din Piaţa Crucii. Pe Argeş şi pe Turgheniev, ajungeai la slujbă cât ai clipi. Parastasele deveniseră un lucru simplu. Căci familia moştenise de la Maia obiceiul de a pregăti un parastas anual, de obicei vara, prin iulie, pentru toţi cei apropiaţi, bunici, unchi, mătuşi, veri şi rude prin alianţă: protopopul Ioan, protopopul Gheorghe, protopopul Iosif, preotul Ioan, Teodor, Macrina, Georgina, Amalia – nume de pe pomelnic pe care le aud şi eu acum, în fiecare an, citite cu voce cântată de pe o listă din ce în ce mai lungă, cu o cruce desenată de mână în chip de antet.

Unor nume le asociez chipuri, din albume de fotografii sau din propriile amintiri. Altele îmi rămân obscure şi învăluite într-o aură de mister. Primul Ioan din pomelnic era strămoşul absolut al familiei. Portretul său tronează şi azi în casa de la Sârbova a finilor bunicilor – moşu’ Gugiu. Când mama bea un sfert de pahar de vin roşu după ce termină treaba în grădină, bunica îl invocă pe moşu’ – adică stră-străbunicul (nu ştiu dacă am pus destule prefixe) – care, printre multe alte pasiuni, o avea şi pe aceea a ştamplului. Georgina era Maia. Avea un păr bogat şi lung, negru fără cusur chiar şi la bătrâneţe. Când era Gabi mică, îşi făcea scăriţă din părul Maiei şi se căţăra cât putea de sus. O strănepoată, verişoara mea, îi poartă numele şi i-a moştenit şi părul. Despre Teodor mi s-a şoptit o dată că era spion pentru austrieci, că a spionat la Stanbul deghizat în cerşetor şi că a corespondat cu Ioan Slavici nu se ştie pe ce subiecte. Macrina – un nume pe care nu l-am întâlnit nicăieri altundeva decât în pomelnicul familiei – era soţia sus-numitului Teodor. Protopopul Iosif era soţul Amaliei, avusese protopopiat la Orşova şi o figură impunătoare, de patriarh, dar fusese şi cel mai bun şi graţios dansator dintre câţi se văzuseră – uica Ioji. Pasiunea ascunsă pentru dans i-a insuflat-o şi fiicei, Elvira, soţia lui Coca, o doamnă preoteasă extrem de austeră, conservatoare şi respectată ca atare în familie. La 88 de ani, decana de vârstă a clanului a mărturisit că, dacă ar putea-o lua de la început, s-ar face dansatoare şi ar însoţi ansamblul de dans prin toate colţurile lumii. Copiii, nepoţii şi strănepoţii au râs, după care au căzut pe gânduri.

Text publicat in volumul „De la Gargantua la Google”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007