Îmi amintesc o scenă dintr-un serial de comedie BBC: mama şi fiul sărbătoresc singuri ajunul Crăciunului. După ce au epuizat subiectele meteorologice şi au dat gata budinca tradiţională, celor doi nu le rămâne altceva de făcut decât să se plictisească împreună. Într-un acces subit de inspiraţie, mama îşi trimite fiul să tragă draperiile la cele două uşi-fereastră ce dau spre terasă. Fiul trage doar una din draperii. Întrebat de ce nu le-a tras şi pe celelalte, fiul răspunde: „Ca să mai pot spera la ceva în seara asta”.
Scena se potriveşte de minune cu ceea ce-mi aduc eu aminte despre anii 80 în România: cu greu puteai spera la ceva, cu atât mai mult cu cât chiar şi draperiile – accesoriu eminamente burghez – ajunseseră lucru rar în casele oamenilor, fiind înlocuite, în cel mai bun caz, de nişte banale rulouri. Şi totuşi, bănăţenii tot mai puteau spera la ceva mulţumită vecinătăţii cu mult mai emancipata Iugoslavie şi antenelor interminabile cocoţate pe acoperişuri. La ce sperau timişorenii – ceilalţi norocoşi erau bucureştenii care se învecinau cu bulgarii sau tanti Isa de la Oradea care vedea meciuri de handbal live la unguri – erau, într-o ordine aleatorie, părul tapat al Lepei Brena, râsul răguşit al lui Bugs Bunny, alias Duşko Dugouşko, jingle-ul la reclama de blugi Lee Cooper, mânecile bufante ale vedetelor din Dinastia şi gecile de piele ale eroilor pe motocicletă din filmele poliţiste. Pe scurt, tot ce a însemnat moda glamour a anilor 80 de care noi nici habar nu aveam cu atât mai mult cu cât o recepţionam alb-negru şi cu pureci.
Iată de ce evenimentele mondene cele mai marcante pentru mine la vârsta gimnaziului erau mai puţin concertul de la Filarmonică la matineu sau Casa cu trei fete la Operă şi mai mult vizitele la prietenii bunicilor care aveau televizor color Grundig din Germania, de la fiica „fugită”, şi program TV sârbesc „original”, de la consulatul sârbesc cu care erau vecini. Acolo ne înflăcăram, cu mic, cu mare, privind iurtele mongole din serialul Marco Polo sau gazonul de fotbal şi tricourile de culori diferite („Deci chiar se poate deosebi o echipă de alta!”) ale jucătorilor la vreun campionat. Acasă, ritualul televizorului nu era, însă, mai puţin complex. Fiindcă bunica ştia sârbeşte, familia o unsese traducătoare oficială şi, în consecinţă, trebuia să-şi lase baltă treburile şi să dea fuga ori de câte ori se difuza o emisiune de interes pentru vreunul din ai casei. Seara, cel puţin, câteva ore nici nu se mişca din fotoliu: crtani film, desenele animate, apoi EPP, apoi Dnevnik, ştirile, apoi vreun film sau serial pe care îl priveam cu toţii indiferent de gen sau calitate – cu producţia de grâu la hectar şi Cântarea României la televiziunea rivală nu-şi permitea nimeni să facă nazuri la action-uri şi melodrame trase de păr. De la o vreme, cu toţii învăţaserăm sârbeşte suficient cât să privim la televizor fără să fim total pierduţi, dar rolul bunicii odată împământenit, doar apariţia cablului l-a mai schimbat.
Ca să mai varieze activităţile la care puteau spera pentru că – nu-i aşa? – nu toţi cetăţenii se învecinau cu consulatul sârbesc, timişorenii au inventat programul TV sârbesc bătut la maşină şi copiat la indigo, care era apoi distribuit „abonaţilor” conform unui ritual bine stabilit. Exista, astfel, o persoană cu aptitudini lingvistice care traducea mai sus menţionatul program, „de mână”. Apoi venea la rând secretara, cineva care avea acces la o maşină de scris – ceea ce, dacă mi-aduc bine aminte, nu era cel mai simplu lucru – care dactilografia frumos programul tradus cât mai fidel. Bunăoară, pe hârtia care nici nu visa că se înrudeşte cu foile lucioase, de lux, cu imagini color şi cerneală de calitate, ale originalului, erau însemnate minuţios distribuţia şi regia filmului, tipul de documentar, ba chiar şi pauzele publicitare care erau vizionate cu un entuziasm nu de puţine ori mai mare decât cel acordat emisiunilor: reclame la sucuri Pago, caramele Kikiriki, Eurocrem, Coca-Cola şi Fanta, bomboane şi ciocolată Kraš. Le priveam şi conversaţia de pe lângă televizor consta într-un concurs câştigat de cel care gustase „de-adevăratelea” cât mai multe din aceste bunătăţi.
Eu nu mă număram nici printre abonaţii la premiu, nici printre codaşi, pentru că tata prinsese vreo două delegaţii la Novi Sad şi una la Szeged – performanţă unică în cartier – de unde se întorsese cu geamantanul plin de gumă de mestecat în formă de bile colorate sau ţigări, culmea rafinamentului în materie de deserturi la vremea respectivă. Cei care câştigau cel mai des, în afară de cei cu pile la „Casa de comenzi”, nu erau prietenii mei timişoreni, ci copiii din zona Orşova-Herculane-Mehadia, locurile de baştină ale bunicii, unde îmi petreceam vacanţele de vară, copii ai căror părinţi, favorizaţi de geografie, aveau dreptul la micul trafic de frontieră. Corina, de pildă, care locuia peste drum de mătuşa mea, avea întotdeauna provizii impresionante de Cipiripi în variantă baton. În anii de graţie postdecembristă, pieţarii din Flavia mai aduc, pentru nostalgici, câteva din minunăţiile după care oftam privind la EPP, „Publicitatea” la Beograd 1 şi 2. Şi-au pierdut savoarea de altă dată sau am pierdut eu sentimentul de împlinire totală, de fiinţă privilegiată, pe care îl aveam gustându-le. La fel s-a întâmplat şi cu Pepsi, băutura considerată – Dumnezeu ştie de ce! – mai puţin capitalistă decât Coca-Cola şi, în consecinţă, tolerată de regim. Cine şi-a făcut vacanţele cu ONT-ul ştie ce vorbesc. Pepsi la sticlă de 250 ml, la mare, la Neptun sau Mamaia, sau acasă, o dată, obţinut pe sub mână de tata (o ladă întreagă, ce destrăbălare!) şi ascuns în pivniţă ca să nu beau eu cinci litri dintr-o suflare şi să-mi cauzeze, ca ouăle de ciocolată primite de Paşti de la tanti Ştefi din Austria – consum excesiv care a dăunat suficient de grav sănătăţii mele pentru a fi necesară o clismă. Oricât mi-ar fi de sete acum, într-o zi cu 43 grade la umbră, nu mai regăsesc acelaşi gust în bătrânul Pepsi. S-a dus o dată cu aderarea.
Aşadar, programul TV sârbesc, bătut la maşină cu multe coli de indigo una în spatele celeilalte, era gata să ajungă la distribuitori: persoane suficient de mobile, fireşte, dar mai ales cu un cerc de cunoştinţe suficient de larg să merite efortul – ceva în genul celor care te chemau la prezentări de oale Zepter pe care nu ţi le puteai permite în veci pururi la începutul anilor 90 sau al celor care te sună astăzi de la companiile de asigurări. Singura diferenţă era că distribuitorul de programe TV sârbeşti era întotdeauna bine venit. La noi, programul ajungea prin filiera formată la Filarmonică, unde lucra bunica. O bibliotecară poliglotă îl traducea, o secretară suficient de rapidă să execute mai multe lucrări dactilografice pe zi îl preschimba în variantă tipărită şi o fostă coristă ni-l aducea acasă. Lunea după-amiaza toată familia o aştepta cu nerăbdare pe tanti Adi. Fie ploaie, fie vânt, la orele 16, respectiv 17 – în funcţie de sezon – tanti Adi suna la poartă. Pentru că iarna plictisul era cel mai crâncen, din octombrie până în februarie nu era zi mai plăcută decât lunea şi lucru mai plăcut decât să pândeşti strada, privind mereu înspre dreapta, unde era linia de tramvai şi de unde venea, cu o precizie de invidiat, tanti Adi. Într-o iarnă, tanti Adi a reuşit printr-o minune să obţină paşaport pentru a-şi petrece sărbătorile împreună cu cea mai bună prietenă, stabilită în Suedia. A stat vreo două luni. Puteam consulta programele bătute la maşină şi distribuite în mod similar altor cunoştinţe, dar toată treaba mi se părea searbădă şi inutilă. La urma urmei, cam învăţasem cu toţii ce era de văzut la sârbi, fără să stăm toată ziua cu nasul în program. Când tanti Adi s-a întors din Suedia şi a continuat să distribuie programe TV sârbeşti în ciuda duşului rece pe care îl suportase, am apreciat gestul ei ca pe îndeplinirea unei datorii faţă de cei care aşteptau ziua de luni ca pe nicio alta.
Fidelă fără să ştie aceluiaşi principiu BBC de-a mai lăsa ceva la care să se poată spera, tanti Adi nu scotea coala A4, tipărită faţă-verso – în săptămânile de sărbători sau în cele cu „maraton de filme” putea fi vorba chiar de două coli, prinse cu un ac de gămălie – de cum intra pe uşă, ca să ne strice tot cheful. Bunica o poftea sus, în camera unde, într-un moment binecuvântat de clarviziune, bunicul hotărâse să păstreze soba cu lemne când li se instalase încălzire de la oraş, cameră care acum, bineînţeles, era cea mai caldă din casă şi unde – deloc întâmplător, într-un subtil mise en abyme – se găsea şi televizorul familiei. Mama nu era acasă pentru că lunea avea cursuri la seral, iar tata nu venea niciodată de la serviciu la ore la care se puteau face sau întoarce vizite. Bunicii şi cu mine eram gazdele bătrânei doamne, oferindu-i, într-o rutină şarmantă ca orice redundanţă mondenă, sandvişuri cu zacuscă şi ceai rusesc sau de tei în serviciul de argint. Combinaţia dintre zacuscă şi ceştile de argint mă înduioşează acum până la lacrimi. Dar zacusca era una dintre puţinele gustări la îndemână în epocă, dulceaţa, totdeauna în combinaţie cu un pahar de apă rece sau sifon, fiind rezervată vizitelor estivale, iar ceaiul te mai făcea să uiţi că elemenţii caloriferelor nu se mai dezmorţiseră de vreo două zile, iar linia roşie de pe burta bufniţei-termometru – consultată inutil de des de bunicul – era tot mai scurtă pe măsură ce se apropia vacanţa de iarnă.
Tanti Adi îi branşa pe bunici la ultimele noutăţi de la Filarmonică (fiindcă bunica se pensionase între timp şi contactul cu vechiul serviciu era acum unul exclusiv muzical off stage, în serile de sâmbătă), ca şi la produsele cele mai recent dispărute din vitrine, aşteptând – redutabil orator – un moment de lâncezeală în conversaţie pentru a extrage din poşetă mult râvnitul program. Câteodată suspansul se prelungea, pentru că, în locul colii A4, tanti Adi scotea din poşetă o batistă pentru a-şi sufla nasul, punctând astfel deznodământul vreunui eveniment narat. Programul odată extras din poşetă şi consultat, conversaţia se axa pe subtilităţi, fie de traducere a unor titluri sau genuri de emisiuni (bunica fiind nu degeaba o pătrime sârboaică), fie de management mediatic al însăşi televiziunii iugoslave: numărul serialelor în raport cu filmele de lung metraj, orele de difuzare a desenelor animate, durata şi calitatea programelor muzicale, insuficienţa – vai nouă! – reclamelor şi multe alte teme de mare interes şi actualitate. Se făcea întuneric şi tanti Adi trebuia să plece pentru că stătea departe, iar trotuarele erau surpate şi cufundate în beznă. Dar nu ne necăjeam prea tare pentru că acum aveam din nou la ce spera: lunea viitoare.
Text publicat in volumul „De la Gargantua la Google”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007