ADRIAN KALI
Mă numesc Kali Adrian, m-am născut pe 30 iulie 1968, în Timişoara. Sunt student la Facultatea de Istorie.
… În 1989 situaţia era foarte grea la I.J. Pips (pe strada Gării), unde lucram atunci. Ne puneau să muncim mult – era un grup de oameni care era calul de bătaie al membrilor de partid de acolo şi am încercat să facem şi noi ceva, să luptăm, căci nu mai suportam regimul acela.
Am avut un prieten maghiar căruia i-am zis dacă are de gând să vină să facem nişte “chestiuni”, şi a acceptat. Puneam fluturaşi, scriam pe pereţi “Jos Ceauşescu”.
Pe data de 11 dec., luni, la emisiunea Panorama- emisiune politică pe canalul Budapesta 1- la care ne uitam, l-au arătat pe pastorul L.Tökes, care tot arăta că i se spărgeau geamurile parohiei şi că securitatea vrea să-l aresteze şi are probleme. N-am dat importanţă acestui lucru.
Eu lucram pe strada Gării, dar nu veneam niciodată acasă cu tramvaiul pe la Maria, ci prin Centru, cu troleibuzul 14.
Într-o zi, pe 15 dec. am trecut pe-acolo cu un coleg şi, văzând că se-adună oameni acolo, în Maria, am zis să cobor. Acolo m-am întâlnit cu nişte prieteni. Au apărut apoi nişte indivizi frumos îmbrăcaţi, iar pe partea cealaltă erau nişte ofiţeri de miliţie. Dincolo, peste drum de alimentară se vedea mişcare – probabil că ne filmau şi ar fi interesant să ştim unde sunt video-casetele, să vedem concret cine a fost acolo, astfel s-ar explica multe din misterele Revoluţiei.
Pe la vreo 10 seara, vineri, 15 decembrie, o maşină neagră, Dacia Break, se tot plimba pe acolo. Era un grup care cânta , probabil erau pocăiţii de la pastorul Dugulescu, şi la un moment dat s-a auzit o voce care striga “ Ajutor, ajutor, îl ia pe fratele nostru ”, şi am văzut doi indivizi cu părul lung, în haine civile, care trăgeau un alt individ spre acea Dacie. S-a făcut un fel de busculadă. Am întrebat “ Ce faceţi cu el ? ”, “Păi îl arestăm!”; “ Păi cum îl arestaţi, aveţi mandat, ceva ? ”. Apoi îl întreabă pe respectivul, “ tu cine eşti ? ”; “ eu sunt Ştefan Iordănescu, şomer ”. I-a spus să meargă spre chioşcul RATT-ului, care era acolo şi să-i arate buletinul. Acesta însă l-a lovit pe securist. Eu m-am dus lângă securist atunci şi i-am zis “ uite, eu sunt la fel ca tine, din unitate ”, căci aveam şi eu plete ca şi ei şi i-a dat drumul omului acela, de fapt mi l-a dat mie pe om. I-am zis să se urce repede în tramvaiul care era acolo… şi a sărit omul în tramvai. În acel moment lumea a început să-i bată pe cei doi securişti şi l-au tras pe unul dintre ei în mijlocul drumului, pe linia de tramvai. Individul era plin de sânge şi s-a ridicat spunând “ las că v-arăt eu vouă ! ” Noi am început să râdem şi nici nu ne-am gândit că a doua zi vor face ceea ce au făcut. Am vrut să urc în tramvai, dar acolo începuseră să percheziţioneze, cereau să le arăţi buletinul.
A doua zi ne-am dus la lucru şi apoi, pe la ora şase ne-am dus prin faţa casei lui Tökes. Nimeni nu intra însă înăuntru şi am zis să vedem ce face- e arestat sau e înăuntru.
Am intrat înăuntru, dar unul, mai bătrân, care era acolo, ne-a spus să nu intrăm, că îl punem în pericol pe pastor.
Erau două uşi şi nu ştiam pe care să intrăm. Când am bătut ne-a sărit unul care era beat, în faţă. Am daschis uşa, până la urmă şi s-a făcut un grup care a intrat înăuntru, inclusiv Tibi Kovacs- un prieten, a intrat aici. Când au ieşit, Tibi Kovacs a spus “ hai să încercăm să facem ceva”. Eu mă urc aici, pe un copac, voi striga ceva şi voi mă susţineţi. A strigat “ Libertate, libertate ”, şi atunci s-a dezlănţuit totul. Am mers apoi pe drum şi am oprit tramvaiele, iar unii au urcat pe tramvaie. Eu am început să spun “ hai să facem ceva, nu se mai poate aşa ! » Oamenii au început să danseze Hora Unirii. Am zis să mergem spre căminele studenţeşti, să scoatem studenţii în stradă.
S-a făcut un grup de 11-12 persoane care a luat-o spre liniile de tramvai. A apărut un individ care a dat ordin la tramvaie să treacă. Cineva a zis atunci să mergem spre cămine, căci vin securiştii de la gară să ne aresteze.
Am mers mai întâi spre Prefectură, pe podul Michelangelo, apoi spre Căminele Studenţeşti. La un moment dat a apărut în faţa noastră unul gras care striga “Fraţi români, fraţi români, gândiţi-vă ce faceţi, ce-o să se întămple ! ” I-am zis “ domnule, du-te acasă liniştit căci acum dacă tot am început, nu mai avem ce face ! ”În spatele unui troleibuz era un Aro, iar acesta, de frică, a sărit din mers în acel Aro.
Am mers apoi spre Consiliul Judeţean. Acolo m-am întâlnit cu Cătălin Teodoreanu, membru al trupei Survolaj. Am ajuns în faţă la Consiliul Judeţean unde lumea a început să dea jos însemnele comuniste. Dinspre pod a apărut o maşină de pompieri care a trecut pur şi simplu printre oameni şi chiar aproape peste mine, noroc că am reuşit să mă prind de clanţa laterală a uşii şi am reuşit să mă caţăr la şofer. Şoferul s-a dus cu maşina până în peretele casei de vizavi de Consiliu.
Lumea a început să arunce cu pietre. Erau trei militari şi-un locotenent. Se arunca cu pietre şi aceştia se apărau cu măştile de gaze. Dinspre Miliţie au apărut două autobuze din care au coborât vreo 100 de scutieri şi au luat poziţie de luptă în faţa Consiliului. La un moment dat lor le-a fost frică, dar şi nouă. A apărut apoi o femeie care a spus ” sunteţi nişte laşi „. În vacarmul acela, căci ei aveau nişte ciomege cu care băteau în scuturi, acea femeie i-a tras unui miliţian cu geanta în gură. Ăştia ne-au atacat, noi însă am ripostat. La un moment dat unui prieten de-al meu, Felix, care era lângă mine, i s-a aruncat cu o sticlă de votcă în cap. El cu încă unul au smuls apoi un indicator de circulaţie şi dădeau la miliţieni peste picioare cu el. Au reuşit astfel să-l dea pe unul jos. În afară de scutieri au mai apărut şi alţii care erau în uniformeo bişnuite. Scutierii aveau salopete albastre. Lumea s-a tot retras şi am ajuns până la chioşcul de ziare, vizavi de Ascar. Miliţienii, în neputinţa lor, au început să bată lumea care stătea şi se uita la noi, lumea care se plimba.
O coloană a luat-o spre Continental şi una spre vila lui Ceauşescu. „Ăştia” s-au pus pe trei rânduri şi au luat poziţia de luptă, să ne atace. Noi am oprit două Dacii şi le-am împins spre ei, ceea ce ne-a ajutat şă ieşim.
Am trecut apoi pe lângă vila lui Ceauşescu, cu huiduieli. Oamenii au început să se înarmeze cu bucăţi de lemn din copaci, apoi au luat-o spre studenţi şi strigau „Români veniţi cu noi !” Tot drumul se strigau lozinci ” Jos pantofarul ! „, ” Perestroika ! „. Studenţii se uitau la geamuri şi au fost puţini care mai erau şi care au venit cu noi. Au fost şi studenţi arabi care au venit cu noi.
Am luat-o pe lângă Radio Timişoara, apoi pe strada Cluj, pe drumul spre Sala Olimpia. Am zis şă mergem spre platforma muncitorilor, pe Calea Buziaş. Am ajuns la Fabrica de mănuşi şi strigam ” muncitori veniţi cu noi „. Oamenii ţineau de gard, de uşă, ca să nu intrăm peste ei şi n-au ieşit. Am luat-o spre Banatul, am ajuns acolo şi acelaşi lucru s-a întâmplat.
A apărut o maşină care ne-a luminat şi am zis că ăştia sunt pompieri. Începuseră să pună furtunurile. Cineva a dat la unul dintre pompieri peste mână, apoi oamenii au început şă dea cu pietre în apometre. Am lut-o spre Calea Buziaşului, spre detergenţi – unde oamenii vroiau să iasă afară, dar erau închişi. Acolo apăruse o maşină de pompieri şi una militară, cu prelată.
Se striga ” armata e cu noi, armata e cu noi! „. Eu am plecat apoi din grup, m-am dus acasă şi i-am zis mamei mele ” fii atentă, că pică Ceauşescu! „.
M-am culcat, iar a doua zi, duminică, m-am dus la lucru, căci făceam ore suplimentare – ca să facem planul. Am mers cu troleibuzul 14 şi am văzut că ieşeau de la Electromotor indivizi îmbrăcaţi în uniforme. La ora unu ziua am terminat lucrul şi m-am dus spre casă. Am luat acelaşi traseu, pe la Maria, unde am văzut că se circula doar pe un singur sens. De la Sinaia, spre podul ce duce spre Catedrală erau soldaţi cu scuturi, de la Securitate. Se mergea pe un singur trotuar. Am văzut că erau sparte magazinele. Prin faţă la Sinaia trecea o maşină de miliţie, iar cei din ea spuneau ” oameni buni, mergeţi acasă, fiţi calmi, că e duminică „.
Când am ajuns în faţa Regionalei de căi ferate, era un soldat de securitate înalt şi roşcovan, iar un trecător s-a dus la el şi l-a scuipat în faţă, iar acesta n-a avut curajul să zică nimic. Am luat-o apoi spre casa lui L.Tökes. Dinspre Piaţa Gh.Doja am văzut două maşini blindate Aro şi lângă ele vreo 6-7 persoane în salopete verzi, cu căşti verzi şi cu mitraliere.
Am luat-o spre Calea Şagului, la unchiul meu. Pe la ora 3 a venit vară-mea şi mi-a zis că survolează elicoptere şi că în Piaţa Libertăţii au început să împuşte oamenii. Scoseseră armata cu steagul de luptă, cu fanfara şi era clar că era stare de război. Ziceau că a fost împuşcată o femeie şi au trecut apoi cu tancul peste ea. Am plecat la un prieten care era în cadrul poliţiei. Ne-am adunat mai mulţi acolo. El fusese bătut. Fusese la Consiliu, apoi am aflat că Consiliul fusese cucerit de demonstranţi, apoi recucerit de poliţie, securitate.
Am plecat de-acolo spre Centru, cu un fost coleg de echipă – Leo Kaios. Am trecut de Catedrală.
…Înainte era pe-acolo un magazin de blănuri care a fost spart şi oamenii ieşeau de-acolo cu blănuri, iar de unde era alimentara ieşeau cu mâncare şi băutură. Am trecut şi pe lângă Bijuteria şi de-acolo ieşeau ţigani cu diverse lucruri afară. În faţă la Modern era un grup de oameni care păzeau magazinul. Modern a fost printre singurele magazine care n-au fost sparte.
Am întrebat pe cineva dacă este vreo unitate militară prin preajmă. Mi s-a spus că la Cercul mare este o unitate de armată şi ne-am dus vreo 5 persoane acolo. Când am dat colţul ne-a spus o santinelă ” stai că trag ! „. I-am zis ” de ce să tragi că n-avem gînduri rele !” M-am apropiat de el şi i-am vorbit. Îl chema căpit. Gheorghe. I-am zis să trimită nişte militari cu arme, în Centru şi să nu mai stea acolo. A zis că ar trimite, dar îi e frică de civili că ar dezarma soldaţii. Spunea că el are doi răniţi împuşcaţi de civili.
Pe drum se vedea un tanc. Căpitanul Gheorghe mi-a zis că dacă tot sunt acolo să vorbesc cu un individ de la Securitate- îmbrăcat într-o haină de piele, dar eu i-am zis că nici aşa prost nu sunt.
…Când am ajuns la Spital l-au adus pe soldatul Zaharia Adrian – împuşcat în spate, care a fost vizitat după trei zile, pe 20 dec., de acest individ.
Am luat-o apoi spre actuala Primărie. Era acolo o coloană care striga . În faţă la Continental era o formaţie de luptă- primul rând erau soldaţi, al doilea soldaţi de la Securitate. Ultimii care erau acolo erau îmbrăcaţi în haine de gărzi patriotice şi apărau Primăria.
Ne-am dus apoi înspre Podul M. Viteazul şi în faţă am văzut coloana, pe care am ajuns-o în faţa Facultăţii de Electrotehnică.
Când am trecut podul, am auzit că au început să tragă. A fost împuşcată o femeie. Am ajuns până la Cantina Universităţii. Acolo s-a urcat unul cu barbă ( care ulterior a fost cu mine în salon, la spital ) şi o femeie- Fărcău Mariana, care au strigat ” fraţilor, să mergem să-i eliberăm pe fraţii noştri de la miliţie !” Eu am spus că acolo e obiectiv militar şi dacă ne apropiem o să tragă. N-o spusesem de frică, ci din logică. M-au acuzat că sunt de la Securitate, iar eu, ca să le dovedesc că nu sunt le-am zis că voi merge cu ei. Studenţii erau închişi acolo, în cămine, şi începuseră deja să sară pe geamuri, ca să vină la noi.
Am luat-o pe strada Daliei, apoi pe Podul Decebal, spre Neptun.
Era un elicopter deasupra noastră. M-am întâlnit cu un nepot de-a lui Petre Magdin şi cu un prieten, Ivanovici Florin, care ne-a dus la spital. La un moment dat am auzit că se trage. Când m-am apropiat am văzut nişte siluete întunecate şi un tanc şi flacăra ieşind de la gura ţevii. Făcusem armata la tancuri şi am zis „gata, ăştia trag cu gloanţe adevărate ! ” Am sărit pe prietenii mei, jos. Ne-au luminat cu un reflector şi trăgeau din tanc. Pe mine m-au împuşcat din tanc. Cum stăteam unii peste alţii mi-au tras la cap şi cum eu eram în alb, eram o ţintă sigură.
Atunci m-au împuşcat prima oară. Am simţit aşa ca un picior în spate. Am strigat: ” nu trageţi, suntem fraţii voştri „, la care răspunsul a fost ” fraţi pe dracu ! ” şi au început să tragă. Era 17 decembrie. Am văzut că prietenul şi-a ridicat capul şi în momentul ăla am sărit pe el şi atunci m-au împuşcat a doua oară. M-am ridicat şi am luat-o la fugă. Efectiv, călcam pe oameni. Am ajuns la colţ, acolo era Leo şi i-am zis că m-au împuşcat în spate. La un moment dat am simţit că îmi iese sângele pe gură, m-am dus pe strada Daliei, la colţ. Acolo mai venise unul împuşcat în picior. Îmi aduc aminte că oamenii au oprit o Dacie în care am urcat eu, Leo, Ivanovici şi celălalt împuşcat în picior. Ne-am dus spre Spitalul Judeţean. Am coborât la Urgenţe şi m-am întâlnit cu mama lui Ivanovici care era asistentă acolo. Acolo erau mulţi oameni împuşcaţi. M-a dus într-un salon unde erau şase pe un pat. Era un doctor african, negru care mi-a zis: ” băiat, tu două gloanţe, tu împuşcat de două ori „.
A venit un student care mi-a curăţat rana apoi o domnişoară care mi-a zis să-mi dau datele. Ceva era dubios. Vară-mea m-a găsit în acel registru – care a dispărut – al şaselea, pe prima pagină. Mi-a zis că voi merge la chirurgie toracică. M-au urcat într-o salvare şi mi-au zis să urc repede că a intrat Securitatea în spital. Am urcat în salvare, eram întins pe spate şi am văzut cum închideau uşile de la Spital, la Urgenţe. M-au dus la spitalul V. Babeş. Mi-au scos schijele de la prima împuşcătură( dr. Ene ), m-au cusut şi mi-au zis să rămân acolo că am un hematom de la lovitură şi că până a doua zi îmi revin.
A apărut spre surpriza mea, într-un cărucior, bărbosul care vorbise mulţimii. I-am zis ” tu nu eşti ăla care ne-a zis că nu se-ntâmplă nimic ? „, dar n-a vrut să recunoască. Erau acolo Tabără Ioan, care a fost cu mine în salon, Bantea Ioan, Zaharia Adrian-soldatul şi Cornea Constantin, care era hoţ.
Spre seară a venit Horvath Ştefan, tipograful, care a fost împuşcat în faţa unităţii militare din Calea Aradului.
Mai era Jinga, care era la Urgenţe şi care era grav de tot, nu ştiam dacă va mai scăpa. Au adus apoi pe unul în pielea goală şi l-au pus pe pat lângă noi şi i-au pus glucoză, căci avea pierderi mari de sânge. El spunea mereu „am fost împuşcat, am fost împuşcat „, iar noi i-am zis că şi noi am fost împuşcaţi. Atunci el a răspuns că el nu a fost demonstrant. Am sărit să-l strâng de gât, noroc că a sărit o asistentă şi mi-a zis să nu-l omor. Am hotărât să-l ţinem ca ostatic. Zicea c-a avut puşcă-mitralieră.
În noaptea de 17 spre 18 decembrie a fost ploaia aceea îngrozitoare care a spălat totul. În momentul când fugeam de pe pod s-a făcut linişte şi s-a auzit o voce: ” hai, măi, luaţi-vă morţii şi răniţii !” Lumea a ieşit afară şi iar a urmat o rafală. Singurele maşini care n-au luat răniţi au fost cele de taxi. Lângă taximetrist era câte un civil care ştia unde merg demonstranţii, de la taximetrist.
Pe 18 decembrie dimineaţa au venit doctorii care mi-au zis de hematom. A venit Securitatea care a întrebat dacă sunt răniţi acolo. Femeia de serviciu ştiu că a spus că nu sunt, căci noi eram consideraţi printre cei internaţi dinainte. Am fost deci acoperiţi. Ni se aducea mâncare de către cei de la Spital.
A fost o atmosferă extraordinară. Le-am zis că nu mă simt bine, simţeam că mişcă ceva în mine.
Pe data de 19 decembrie mi-au făcut o radiografie şi am văzut că am un glonţ în mine, iar a doua zi m-au operat tot pe viu. Am văzut în acea zi cum au ieşit oamenii de la UMT, cu un steag negru, unul tricolor şi cu o icoană înainte. De acolo se vedea bine. În faţa Spitalului a oprit o maşină militară din care au coborât trei persoane în uniformă militară, cu mitralieră la spate. Au spus că au acolo un soldat Zaharia. Era şi acel căpitan cu care discutasem eu, cu trei zile înainte. Au spart cu un pistol mitralieră uşa şi au intrat. Armata trecuse de partea demonstranţilor, dar noi nu ştiam încă ce se întâmplă.
Pe 20 dec. mi-au scos glonţul- dr. Anghel şi cu George, asistentul.
Pe 21 dec. începuserăm să ascultăm ştiri, iar lumea începuse să ne viziteze. Am auzit la Europa Liberă că şi Bucureştiul se ridicase. La Gara de Est au venit oltenii.
Pe 22 dec. am văzut la TVR că s-a prăbuşit Ceauşescu. M-am dus în Centru, direct la Operă şi am vrut să intru în Operă, dar nu m-au lăsat gărzile. Le-am zis că am fost împuşcat şi că vreau şi eu să vorbesc.
Mi s-a zis că numai oamenii lor pot intra. Până la urmă am intrat, că mi s-a făcut rău. Am văzut două pistoale-mitralieră pe masa paznicului. Acum am aflat că domnul Fortuna a recunoscut că avea arme, că primise de la miliţia TF, dar nu recunoscuse până atunci. Şeful gărzii am aflat că fusese Sorin Oprea. M-am întâlnit cu Tibi Kovacs. Era o stare de isterie generală. Toţi vedeau duşmani. A venit cineva care a spus: ” fraţilor, se predau ofiţerii de securitate „. Într-adevăr au venit 6 persoane în vârstă, în haine lungi de piele. Au mai adus pe unul, pe jumătate dezbrăcat, căci ziceau că are un cuţit la el.
Am aflat apoi că era un plutonier de Securitate. Eu cu Kovacs ne-am dus la WC, căci eu luam multe injecţii, să-mi revin, iar când am deschis uşa mi-a băgat cineva un pistol mitralieră în nas. Era unul cu ochelari acolo şi am văzut cum discuta cu ofiţerii de Securitate şi spunea: ” vedeţi, şi noi am putea face ce ne-aţi făcut voi nouă, să vă împuşcăm „. Am ieşit afară, iar în hol s-a strigat ” Armata e cu noi, trece de partea noastră „.
I-am cerut unui căpitan de la aviaţie o insignă pe care o am şi acum acasă. Am luat şi o caschetă, un tricou pe care scria Libertate ! La un moment dat a spus cineva că vin securiştii. Toată lumea a intrat în panică.
Cineva a spus să mergem la Spitalul Judeţean că o să primim pachete pentru răniţi. În faţă la ” detergenţi ” era unul care îl verifica pe fiecare ce face. Probabil că era informator. Ne-am dat jos ( din mijlocul de transport ), l-am percheziţionat şi am găsit la el tei legitimaţii. I-am zis că nu-l putem lua şi să se ducă. Am ajuns la Spitalul Judeţean unde ni s-au dat două cutii cu medicamente. Ne-am dus apoi la V.Babeş unde era bucurie imensă că a căzut Ceauşescu.
La un moment dat, pe 22 seara, au început împuşcăturile. Ne uitam la TV. Au început să se ducă la spital un alt număr de răniţi care au fost împuşcaţi după 22, printre care era şi celălat Horvath- care era împuşcat în cap şi avea scos ochiul, dar erau şi militari răniţi.
A doua zi, pe 23 decembrie a început toată lumea să vadă terorişti peste tot. Am stat acolo, în spital, până pe 28 decembrie, iar a doua zi m-am dus la lucru. Începuse perioada când domnul Fortuna se lăuda cu ce a făcut el în timpul Revoluţiei. Ne-am dus şi l-am dat jos.
Din ianuarie a venit perioada anti-Iliescu, care pe mine m-a enervat de pe 22 dec. când a apărut la TV şi a zis ” tovarăşi ” şi n-am avut încredere în el. Teroriştii nu atacă niciodată în masă, ci 2-3. Duc un fel de război de gherilă. Am încercat să le explic oamenilor acest lucru, dar nimeni nu înţelegea.
În aprilie au mai fost chestii de-astea în Piaţa Operei, ” golaniadele „.
De Iliescu ştiam noi din august ’89 că urma să vină în locul lui Ceauşescu. Se zicea de un fel de front. Abia pe 22 dec. a trecut armata de partea cealaltă.
Spre Operă n-au tras niciodată. La Hotel Timişoara , vizavi se văd şi acum găurile în zid, şi spre Muzeu. Aceeaşi acţiune s-a făcut şi în Bucureşti. Au tras numai în oameni, în ” ei ” n-au tras. Au încercat să facă o psihoză, un fel de propagandă, ca să justifice totul. Dacă era ceva cu adevărat, primii care trebuiau împuşcaţi erau conducătorii de pe vremea aia. Se ştie foarte bine cine a făcut atunci parte din garnizoana Timişoara. Pe data de 17, 18 decembrie a ieşit armata în stradă. Există nişte fotografii în care era tancul care a fost pe Podul Decebal. Sunt fotografii cu militari. Multor eroi li s-ar putea spulbera mitul, că n-au făcut de fapt nimic.
Participantă la Revoluţie ar trebui să fie toată Timişoara, nu numai un grup, căci nu s-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi fost toată populaţia în stradă.
Şi noi am fost la Operă, am bătut dar nu ni s-a deschis, însă lor li s-a deschis. Interesant e de unde li s-a adus staţia de amplificare şi de ce miliţia şi securitatea nu le-a tăiat curentul ca să nu mai poată face amplificarea respectivă. Foarte frumos se putea ţine toată Piaţa Operei în întuneric, şi gata, se termina spectacolul. Piaţa Operei a fost însă iluminată permanent. Trebuie anumite chestii explicate. Informatorii au existat. Noi am încercat sã facem o mişcare de deşteptare a conştiintei, vãzând evenimentele din Europa- cãderea zidului Berlinului, evenimentele din Cehoslovacia, Bulgaria şi Ungaria. La noi nu se întâmpla nimica. Am fãcut biletele pe care scriam “Jos Ceauşescu”, “Jos dictatorul”.
Mai prost ca atuncea, se trãieşte, nu credeam cã se mai poate. Eu mi-am deschis gura în armatã spunând cã eu cred în Dumnezeu ºi am avut probleme, m-au trimis la munci. Apoi am vrut sã mã angajez controlor la RATT, am dat examen, l-am luat dar mi-au zis cã nu pot sa mã angajez și abia cu chiu cu vai am reușit sã mã angajez la I.J Pips muncitor necalificat. O datã mi-am permis sã fac o glumã, am zis “Aici lucrãm ca la americani şi suntem plãtiți ca la ruşi”. În momentul ãla m-au luat sã mergem sa discutãm. M-au ameninţat luni de zile “Atâta-i dosarul ”, “Mai ai puţin şi faci închisoare ” Eu tot timpul ziceam “Odatã şi odatã trebuie sã se întâmple ceva, cã nu se mai poate”. N-aveai curaj sã vorbeşti cu nimeni cã nu ştiai cine-i turnãtor. Dupã revoluţie m-am dus sã caut dosarul şi mi-au zis cã s-a ars. Mecanicul şef de acolo i-a adunat pe muncitori într-o halã, când eram în spital şi le-a zis cã eu sunt duşmanul poporului.
Eu zic cã au murit mai mulţi de 100, cãci s-a tras la grãmadã, ca sã-i înspãimânte. Eu cred cã au fost împuşcaţi şi colaboratorii care însă n-au fost trecuţi pe nici o listã. Ei au avut în toate mediile “fire”.
Toatã lumea ştia cã exista sectoristul, administratorul, era deci o mare masă de oameni care primea salariu, doar pentru cã-i urmãrea pe ceilalţi.
Acuma se încearcã sã se facã o spălãturã de memorie sã uitãm ce s-a întâmplat. Trebuie sã existe undeva o listã cã au venit şi au luat, pe 17 decembrie, uniformele de gãrzi patriotice, lopeţile. Pânã pe 22 decembrie se poate afla cine şi ce a fãcut, verificând actele de care dispun unitãţile militare şi întreprinderile. E foarte simplu de fãcut, verificând arhiva unitãţilor se poate afla cine a fost în stradã şi cine a tras. Nu e greu, numai cã nu se vrea. Majoritatea din grupurile de manifestanţi au fost tineri, dar niciunul nu apare acum la televizor. Copiii erau în faţa grupului-studenţi, muncitori, chiar şi ţigani cu copii în braţe. Acuma vin alţii şi se laudã cã au fost. Trebuie sã se facã presiuni sa se aibã acces la arhiva Securitãţii, a Unitãţilor, a Judecãtoriei şi se vor afla toţi torţionarii. Sistemul ãsta de represiune a funcţionat din 23 august 1944.
(Ca participant la revoluție, cum aţi fost primit de cei din jur?)
La început “Bravo, ne lãudãm c-avem un revoluţionar la lucru”, iar apoi s-a ajuns la faza cã am fost paraşutat de unguri şi au început sã creadã asta- cã am primit forinţi sau dolari ca sã ies în stradã contra lui Ceauşescu. Dezinformarea şi intoxicarea au mers fantastic.
(aţi avut probleme?) Da, mai ales când am deschis gura împotriva lui Iliescu, întotdeauna am avut probleme, şi-acuma am probleme. Trebuie sã ai coloanã vertebralã în toatã chestia asta. Noi am vrut sã fie bine şi nu am ieşit în stradã pentru legea 42.
La Asociaţia 17 decembrie am asistat la faze din astea care m-au dezgustat. Am zis “Acuma ne-aruncãm înainte cã eu am fãcut multe, dar dacã nu cãdea Ceauşescu v-aţi fi împins aşa?” Îs scârbit efectiv. La Asociaţia 17 decembrie e fostul milițian Benea care la proces a zis cã el a fost în stradã şi Veverca a fugit dupã el şi l-a împuşcat. “Bine domnule, dacã te-ar fi împuşcat Veverca de ce te-ar fi împuşcat în picior şi nu în cap?”
Acuma suntem toţi revoluţionari-securişti, comunişti-toţi gramadã. Publicitate le face la ceilalţi care n-au nici un merit.
(Din punct de vedere social considerați ca sunteți protejat?)
Nu, nu sunt protejat. Faptul ca ai ieşit în stradã e cã ai vrut tu, a fost un risc. În momentul ãla nu ştiai ca vei câştiga sau nu vei câştiga, dar n-ai mai suportat. În ’90 am fost la Asociaţia 17 decembrie şi erau scandaluri pentru ajutoare. Din punct de vedere social nu sunt protejat pentru ca nu am primit nimic. Ce am beneficiat din legea 42 e doar cã nu am plãtit impozit. În rest am primit un hectar de pãmânt pe care-l lucrã altcineva, trebuie sã mã judec cu el. Odatã mi-ai dat 5000 de lei, altã datã 40 de mii, împreunã cu insigna şi diploma datã de Iliescu.
Eu am fost şi sunt anti Iliescu şi n-am vrut sã primesc, aşa cã nu mi-au dat nici cei 40 de mii. Eu sunt traversat de glonţ înãuntru şi m-am dus cu mâna bandajatã la doctor, care cred cã era doctor de cai. M-a întrebat unde sunt împuşcat şi i-am zis cã în spate. Mi-o trecut acolo nu ştiu ce şi am primit 5000 de lei, dar eu, efectiv şi-acuma mã simt rãu, cãci sunt traversat înãuntru. Ei îmi spun cã eu n-am fãcut nimica, dar eu am douã gloanţe în mine. În funcţie de semnãtura acelui doctor eu nu beneficiez acuma de nimica, dar nici n-am avut nevoie. Din punct de vedere social şi financiar ajungem pânã la urmã la concluzia “De ce a trebuit sã-i dai jos pe ãia ca sã-i vezi pe alţii în locul lor”. Ţi-ai fãcut treaba, foarte bine, societatea ţi-a mulţumit. Revoluţia înseamnã în primul rând shimbare de mentalitate, nu dintr-un pârlit sã-ajungã director. La noi se vede clar lipsã de gândire, de culturã. Pânã în ’96 tot au fost meeting-uri contra lui Iliescu, dar n-a cãzut, şase ani el n-a picat, dar s-a folosit atunci de noi. Dacã noi nu ieşeam atunci pe stradã nu s-ar fi întâmplat nimic şi e clar cã de noi s-au folosit. Noi în naivitatea noastrã am crezut cã dacã ieşim gata, picã Ceauşescu. Niciodatã cu lumânãri şi flori nu picã un guvern.
(De ce credeți cã revoluţia a început la Timișoara?)
A început la Timişoara pentru cã aici sunt bãnãţeni care sunt ca un ceainic care acumuleazã şi se enerveazã. S-au enervat, atât. La Iaşi ar fi trebuit sã înceapã, dar vãzând pompierii le-a fost fricã şi-au plecat acasã. Şi mie mi-a fost fricã, la toatã lumea le-a fost fricã, dar nu existã erou viteaz, toţi eroii încearcă sã scape. Noi bãnãţenii suntem obişnuiţi cu un anumit stil de viaţã. La noi în Banat tot timpul a fost scandal cu deportãrile. Mai e şi datoritã faptului cã noi avem comunicare cu Vestul şi oamenii sunt altfel, au fost mai nemulţumiţi ca în altã parte.
(Consideraţi cã a meritat sã faceţi acel sacrificiu?)
Da, cãci pentru mine a fost bine cu toate cã preferam sã fiu sãnãtos. Eu n-am vrut sã fiu erou, ci m-am dus în stradã c-aşa am vrut eu, iar faptul că ei au tras, asta-i vina lor. Ãştia dacã vroiau sã-şi justifice revoluţia puteau sã justifice cu ce au fãcut la Timişoara, Lugoj şi ar mai fi scãpat câteva persoane în Bucureşti unde s-a tras. Se puteau opri aicea pânã pe data de 20 decembrie. Masacrul de dupã 22 decembrie nu mai era necesar, erau destui morţi şi nenorociţi atunci şi nu trebuia sã se mai continue. Suferinţa nu era necesarã, se putea face şi fãrã. Se putea face şi fãrã sã omori oameni. Nu existã eroi-eroi sunt cei care încearcã sã scape şi ãia scapã. Existã morţi, raniţi şi cei care scapã, care au avut noroc. Un copil de 15 ani a avut o sticlã incendiarã şi a vrut sã o arunce pe un tanc şi l-au împuşcat, i-au amputat mâna, nu mai are mânã. Puteţi merge şi la Ştefan Iordãnescu care e director acuma la teatru, sã vorbiţi cu el. El a fost pe 15 acolo. În decembrie au fãcut şedinþã de partid şi s-au bãtut cu cãrãmida-n piept cã-s mari membri de partid, iar apoi erau FSN-işti. Si-atunci existau probleme etnice, era repulsie faţã de ãla care era ungur. Tot timpul au existat. Dupã ’90 însã s-a dat amploarea aceasta, dar ele au existat şi înainte. Erau probleme etnice, economice, mergeai la lucru şi erau 5 muncitori şi 20 de şefi. Mã deranjeazã cã acum se uitã toate chestiile astea. Aici trebuie luat omul de la început unde s-a nãscut, ce şcoli a fãcut, ce-a muncit şi apoi ajungem la 17-20 decembrie şi vedem dacã omul ãla era din convingere în stradã sau pentru cã aşa erau ordinele şi astfel se rezolvã multe.
TRAIAN ORBAN
Mă numesc Orban Traian, m-am născut la 20 februarie 1944 la Petroşani, sunt român, de profesie medic veterinar, absolvent al Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj promoţia 1973. În prezent sunt pensionar, invalid, din revoluţie, prin împuşcare de gradul II şi handicapat. Sunt preşedintele Asociaţiei Memorialui Revoluţiei care s-a înfiinţat în 1990, o asociaţie care s-a constituit în dorinţa de a se cinsti memoria eroilor, crearea unui centru de documentare, aflarea adevărului despre revoluţie, crearea unui complex memorial de monumente care să marcheze cele mai importante locuri din oraş, unde au murit oameni.
La 16 decembrie 1989 eram în comuna Tormac şi am auzit seara că în Timişoara au loc manifestaţii împotriva puterii comuniste. Nu erau mijloace de transport în seara respectivă şi a rămas ca a doua zi dimineaţă să vin la Timişoara să văd ce se întâmplă. Am aflat că la locuinţa lui Tokes lumea s-a mobilizat şi a protestat împotriva evacuării sale. El era pastorul bisericii reformate din Timişoara. A doua zi la amiază la telefon, pentru că locuiam la sediul CAP-ului din localitate, am aflat că este chemat la telefon un domn Stanciu Pompiliu, era procuror. Era chemat în 17 decembrie la Timişoara de urgenţă. El era la tăiatul porcului în comună. A lăsat totul şi se îndrepta spre maşină ca să plece. L-am rugat să mă aducă şi pe mine la Timişoara din comună. Am aflat ulterior că el s-a dus, chemat fiind la slujbă, la anchetarea unor arestaţi privitor la evenimentele care se desfăşurau în Timişoara. Am ajuns în jurul orelor 14, în zona hotelului Continental. La hotel era multă lume, era o masă de manifestanţi care huiduiau şi strigau diferite lozinci. Tot în zonă, lucru care m-a surprins, erau cordoane de militari în termen cu arma în mână, în zona dintre hotelul Continental şi Banca Naţională, iar în partea opusă, dinspre Bastion, erau cordoane de miliţieni cu căşti, scuturi şi bastoane. În zonă, înspre Poşta Judeţeană am văzut nişte tancuri şi taburi militare care staţionau. Între cordoanele militare erau şi ofiţeri de armată şi am văzut şi civili în haine de piele care circulau şi discutau în afara cordoanelor. Circulaţia tramvaielor era oprită şi se scandau lozinci care entuziasmau lumea: “Libertate”, “Jos Comunismul”. Se făceau apeluri către populaţie să se împrăştie, lumea nu s-a împrăştiat şi a început un dialog între cordoanele de militari şi manifestanţi. După jumătate de oră un tanc a ieşit din spatele cordoanelor de militari înspre demonstranţi încercând să-i împrăştie. Lumea s-a dat la o parte. Până la urmă n-au reuşit să-i împrăştie. Am văzut un cetăţean care purta un dialog cu un ofiţer. Acest om a fost reţinut şi l-am văzut cum a fost lovit bestial cu paturile de puşcă de către militari. L-au bătut până a căzut la pământ. Am aflat ulterior că acest om a scăpat. Militarii, miliţienii au încercat din nou să împiedice manifestanţii, noi ne-am retras înspre Piaţa Sf. Gheorghe, pe unde era Bega (magazinul denumit Bega mică – n.n.), au venit după noi. Se riposta cu pietre, cu bucăţi de obiecte. N-au reuşit, dar apoi în masa de manifestanţi au intrat tancurile şi taburile care veneau în viteză. Era o bătălie, noi cu mâinile goale şi ei cu aceste mijloace. Nu se trăgea în perioada respectivă. Am ajuns în Piaţa Sf. Gheorghe unde ardea un chioşc de ziare, am văzut nişte indivizi care spărgeau vitrine, noi protestam că să nu facem pagube, că nu pentru acest lucru manifestăm. În jurul orelor 15, i-am văzut pe aceşti tineri care spărgeau, erau 4 sau 5, ei nu ţineau cont de solicitările noastre, îşi vedeau liniştiţi de treabă. Am observat că militarii n-aveau nimic cu aceştia, nu-i agresau, nu-i arestau. Atunci nu mi-am dat seama ce se întâmplă, dar gândindu-mă, ulterior, mi-am dat seama că e un scenariu pentru a-i compromite pe manifestanţi, în dorinţa de a avea o justificare a agresiunii care urma. Ulterior când ne-am retras din Piaţa Sf. Gheorghe înspre Piaţa Libertăţii am parcurs mai multe străzi urmăriţi de militari în termen cu arma la mână. Aceşti spărgători de vitrine au intrat şi pe unele străzi laterale. Au ajuns la un magazin de chimicale pe care vroiau să-l incendieze. Eu, fiind timişorean, am ştiut că la subsolul acestui magazin exista un depozit de material inflamabil. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă acest depozit era incendiat. Le-am spus la ăştia că deasupra locuiesc eu. Au plecat fără să spună nici o vorbă. Ferestrele au rămas sparte. Am ajuns în Piaţa Libertăţii în dreptul cofetăriei Macul Roşu. Nişte indivizi au devastat cofetăria, au scos mobilierul pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Şi consignaţia din piaţă a fost devastată, ieşeau oameni cu haine, cu aparate foto, cu televizoare şi alte obiecte valoroase. Erau oferite manifestanţilor. Noi am refuzat să le luăm. Am protestat, degeaba, ei îşi făceau treaba şi dispăreau cu obiectele. În Piaţa Libertăţii au ajuns tancurile. Unul dintre tancuri a fost incendiat şi s-a îndreptat în viteză înspre Piaţa Unirii, pe strada Alecsandri în uralele mulţimii. Cordoanele de militari încercau să blocheze accesul în piaţă. Încă nu se trăgea. Am participat la blocarea unui tanc în Piaţa Libertăţii, nişte tineri s-au postat în faţa lui, au încercat să introducă diferite obiecte între şenile. Am pus mâna pe un cablu de remorcare de tanc, l-am introdus între şenile şi i-am cerut unui tânăr să introducă în ţeava de eşapament a tancului o cârpă, astfel încât s-a oprit motorul la tanc. Imediat, în uralele multimii, tancul s-a oprit. În apropierea garnizoanei care se află în Piaţa Libertăţii erau nişte autoturisme. Unul din ele a fost incendiat. Am aflat ulterior că erau autoturisme ale unor cadre militare din Divizia 18 care-şi avea sediul în piaţă. După incendierea autoturismului a fost dat semnalui de începere a represiunii, era după ora 16,30 când au început să tragă. Erau gloanţe, probabil, de manevră pentru că nu a fost nimeni rănit. Erau urale, mulţi încercau să se retragă din piaţă. Am încercat s-o luăm spre operă pe strada Alba-Iulia, dar venea o coloană de manifestanţi dinspre operă stigând “Libertate”! În piaţă s-au rărit. Am văzut câţiva reţinuţi. Nu voiam să plecăm din faţa garnizoanei, strigam că “Armata e cu noi !”, “Jos Ceauşescu !”. Aş vrea să vă spun că între 16 şi 16,30 am discutat cu nişte militari în termen. Mi-au spus că sunt în alarmă de la 5 dimineaţa. Erau înarmaţi, dar nu aveau gloanţe la ei. Le-am oferit ţigări. Am observat după 16,30 că focul se înteţeşte. Am văzut că din pereţi sar bucăţi de tencuială, semn că într-adevăr se trage cu gloanţe adevărate. Speriat, m-am retras în diferite imobile din piaţă. Am intrat din nou în piaţă, încercând s-o iau înspre muzeu, pe strada fostă Karl Marx ( azi Lucian Blaga – n.n.) dar şi de-acolo a venit o altă coloană de manifestanţi şi-am văzut un ofiţer agresat de manifestanţi, îl băteau. Ne-am întors înapoi, tot în faţa garnizoanei unde înainte de ora 17, au ieşit din garnizoana militară trei civili cu pistoale şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în mantale militare cu căciuli şi cu automate în mână.Am văzut că dinspre sediul diviziei, unde se află statuia lui Decebal, se trage din balcon şi de la o fereastră, am văzut nişte militari în termen care încercau să stingă un incendiu, o Dacie. La un moment dat, fiind la intersecţia de la extremitatea Pieţii Libertăţii cu Karl Marx, am discutat puţin cu militarii şi-am auzit că un militar a fost împuşcat. Lângă mine a fost rănit cineva şi m-am aplecat asupra lui să văd ce s-a întâmplat cu el. Sângera puternic şi m-a stropit pe faţă şi pe haine. În acelaşi moment am fost împuşcat în picior, înainte de ora 17. Am strigat, am leşinat de durere, m-am simţit purtat de nişte tineri la o maşină şi am fost dus cu maşina la Spitalul Judeţean. Durerea a fost foarte mare când m-au apucat de piciorul rănit. Ei credeau că sunt lovit undeva la faţă, la cap că eram plin de sânge. La spital, am fost dezbrăcat de haine, eram pe o targă, mi s-a dat primul ajutor, dar am fost lăsat pe coridor. Probabil erau urgenţe mult mai mari. Pe coridoare, pe tărgi, în cărucioare, erau răniţi, unii strigau, erau şi morţi acolo, ceva de nedescris. Veneau tărgi cu răniţi de la maşini de salvare care aduceau mereu şi mereu răniţi. Am stat multă vreme, eram pe coridor, era frig, era iarnă. La un moment dat a venit la mine un brancardier, care mi-a spus că lucrează în satul Şipec, în Dorna. M-a întrebat cum s-a întâmplat, i-am povestit. M-a cunoscut.
L-am rugat să-mi aducă o pătură şi le-a recomandat unor brancardieri că bine-ar fi să fiu dus la Spitalul de Ortopedie ( care se afla în locaţia actuală a spitalului de oncologie, sectia chimioterapie).
Astfel am scăpat din Spitalul Judeţean, unde am aflat că s-au petrecut nişte lucruri groaznice. Am fost transportat la Spitalul de Ortopedie cam după vreo oră, era după şase seara. Am fost dus într-un salon, mi s-a făcut o primă toaletă. Dar era o bulibăşeală extraordinară. Spitalul era supraaglomerat. A doua zi, am fost mutat în alt salon. După vreo 9 zile am aflat că în spital a sosit o echipă de medici din Austria care m-au tratat într-o primă fază şi am fost transportat apoi cu un convoi de salvări în Viena. În 27 decembrie am fost primul pacient operat de austrieci. Era o echipă de medici austrieci de la spitale diferite, de la spitalul de politraumatologie-profesorul Johan Poigenfurt care a fost şeful clinicii. În perioada în care aceşti medici tratau răniţi, în Timişoara încă se trăgea. Aceşti medici au fost extraordinari. Au salvat multe persoane de la pieire. În spital era foarte multă lume, spitalul nu era pregătit pentru atâţia răniţi. Medicii austrieci au iniţiat transporturile de răniţi şi recuperarea lor în Austria. Pentru acest gest umanitar în cursul anului 1997, profesorului Johan Poigenfurt i s-a acordat de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara, titlul de cetăţean de onoare al oraşului, iar Universitatea de Medicină i-a acordat aceluiaşi profesor titlul de Doctor Honoris Causa. Aş vrea să mai adaug că, ajungând la Viena, s-a constatat că în picior era un glonţ. Am fost operat şi glonţul mi-a fost adus deasupra patului într-o pungă de nailon. Am cerut o expertiză balistică a acestui glonţ şi-am aflat că era dintr-o armă Kalaşnikov, un glonţ de 7,62, aflat în folosinţa armatei. S-a confirmat că am fost împuşcat de un cadru militar al armatei sau de o armă ce era în dotarea armatei. Aş putea să mai adaug nişte aspecte legate de felul în care am fost tratat la Viena, condiţiile de excepţie, de igienă deosebite şi alimentare, gesturi pline de umanitate ale cadrelor medicale. Mulţi răniţi au fost internaţi în spitale specializate din Viena, plăţile pentru acestea au fost realizate de către municipalitate şi de societăţi de asigurare din Viena. În timp ce eram spitalizat în Timişoara, în 20 decembrie am aflat că întregul oraş iese la manifestaţie, am aflat că au ieşit din fabrici muncitorii de pe platforma industrială, de la Elba, Solventul, UMT şi alte întreprinderi. În ziua de 20 decembrie, Timişoara a fost declarată oraş liber. Până atunci eram cu teama în suflet că ce va urma, ce se va întâmpla cu noi. Am aflat că din Spitalul Judeţean au fost furaţi morţii din morgă şi că răniţii sunt anchetaţi A fost o primă impresie care m-a înspăimântat. Ziua de 20 decembrie ne-a adus o nădejde în suflet, că mai mulţi sunt alături de noi. Aşteptam ca şi alte oraşe să procedeze la fel. Am aflat că şi la Lugoj au fost manifestaţii în 20 decembrie.
În 21 decembrie am aflat că la Bucureşti va avea loc o mare manifestaţie pusă la cale de Ceauşescu, însă sensul acestui miting din Bucureşti a fost deturnat, în final Ceauşescu a fost huiduit. A doua zi am aflat că s-a murit în Bucureşti, au murit foarte mulţi. Am aflat că şi în alte localităţi din ţară au avut loc manifestaţii, la Braşov, Cluj, Sibiu.
În 22 decembrie am aflat că Ceauşescu a fugit. Era o fericire extraordinară. Iliescu a preluat frâiele puterii. La început, Iliescu fiind considerat un disident, a fost acceptat. Am aflat că noua putere se instalează şi că există structuri militare care se opun, probabil, oamenii lui Ceauşescu. După 22 am constatat că şi în continuare se trage în oraş, deşi în Timişoara începând din 19 decembrie şi până în 22 nu s-a mai tras. A început balamucul cu teroriştii şi lumea era înspăimântată. Probabil se dorea ca oamenii să stea în casă liniştiţi pentru ca noua putere în luptă cu teroriştii să se poată instala. A fost un lucru mizerabil, pentru că de fapt s-a declanşat o agresiune împotriva propriului popor, a propriei armate, pentru că s-a tras şi în armată. Am făcut parte din Asociaţia 17 decembrie în care am pus bazele unei arhive prin înscrierea răniţilor şi a urmaşilor în această asociaţie însoţite de declaraţii ale lor asupra felului în care au fost agresaţi, răniţi sau împuşcaţi. Baza de date pe care am realizat-o la ( Asociaţia )17 decembrie, după o bună perioadă a dispărut ( cum ? unde? ) Nu se dorea aflarea adevărului. Eu însă am făcut copii după această bază de date şi le avem în baza de date a asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Iliescu trebuia să vină la Timişoara în ’91, o parte a asociaţiei s-a opus şi astfel conducerea asociaţiei a fost schimbată. În Asociaţia 17 decembrie înscrierea s-a făcut pe baza unui certificat medico-legal sau documente de la Procuratură. Asociaţia noastră s-a implicat în a-i mobiliza pe membrii ei să participe la procesele care au avut loc. S-a iniţiat un proces împotriva criminalilor din revoluţie, Procesul celor 24, în care noi am dat declaraţii, dar, după alegerile din ’92, nu a mai existat dorinţa politică pentru aflarea adevărului.
Procesul de la Timişoara a fost mutat la Bucureşti. Martorii revoluţiei trebuiau să se deplaseze la procesele din Bucureşti, astfel încât mulţi nu s-au mai prezentat, mulţi erau ameninţaţi şi intimidaţi. Aşa se face că, deşi adevărul era în mare cunoscut din presă, vinovaţii erau liberi. Criminalii din armată, care au dat ordinele criminale au fost avansaţi, beneficiază de prevederile legii 42 mulţi dintre ei, mulţi din cadrele interne ale Miliţiei au certificat de revoluţionar. Personal, împreună cu câţiva membrii ai asociaţiei ne-am deplasat la Bucureşti la guvern, la parlament, am ajuns până la Preşidenţie şi la Curtea Supremă de Justiţie, la Procuratura Militară şi la Ministerul Justiţiei, dar nu am avut înţelegere. Am fost demişi din asociaţie. M-am implicat în conducerea asociaţiei Memorialul Revoluţiei de cinstire a memoriei eroilor, de constituire de monumente în cele mai importante locuri în care au avut loc represiunile. Am făcut parte din comisia pentru cercetarea evenimentelor care s-au desfăşurat în spitalele din Timişoara. Mi s-a confirmat prin declaraţiile cadrelor medicale că morţii din Timişoara au fost aduşi la morga Spitalului Judeţean. În ziua de 18 decembrie au fost furate documentele din Spitalul Judeţean referitoare la morţii şi răniţii din revoluţie, registrele, foile de tratament şi observaţie au fost sustrase de reprezentanţi ai securităţii statului pentru a se şterge urmele. Am aflat că în Timişoara au fost anchetaţi peste 900 de persoane dintre care peste 100, minori. Peste 100 de oameni au fost împuşcaţi mortal. În total 111 victime prin împuşcare, peste 450 de răniţi. Am aflat că spitalele au fost păzite de cadre de miliţie şi armată începând cu a doua zi de când au fost aduşi răniţi. Accesul familiilor a fost interzis. Un număr de 43 de cadavre au fost sustrase din morga judeţeană în noaptea de 18 spre 19 decembrie şi transportate la Bucureşti unde au fost arse la crematoriu. Am aflat că cenuşa eroilor noştri a fost aruncată undeva într-o groapă, într-o zonă în care se aruncau gunoaiele Bucureştiului. Am aflat că în Spitalul Judeţean în unele clinici s-a facilitat interogarea răniţilor. În ianuarie ’90 a fost descoperită o groapă comună în care au fost aruncaţi morţii din Spitalul Judeţean şi din alte morgi, au fost identificaţi. Nu înţelegem pe ce criterii au fost selecţionaţi morţii furaţi din morga Spitalului Judeţean. Referatul acestei comisii din care a făcut parte şi doctorul Nicolcioiu există. Doctorul Golea care era directorul Spitalului Judeţean pe atunci, a predat cheia de la morgă organelor de securitate şi miliţie fapt care a facilitat sustragerea cadavrelor. Cadavrele din morgă aparţineau Institutului de Medicină Legală. Ele au fost furate cu concursul directorului Spitalului Judeţean. Anchetările din Spitalul Judeţean s-au făcut cu concursul profesorului Ignat Petru de la Clinica 1 Chirurgie despre care ulterior s–a aflat că în cabinetul lui se întâlneau reprezentanţi ai Securităţii cu cadre medicale, cu reprezentanţi ai Miliţiei şi ai Procuraturii. Era un mic comandament de informare şi de relaţii în cadrul Spitalului Judeţean care funcţiona în cabinetul doctorului Ignat. Acest doctor a fost avansat ca profesor. Există dovezi că acest comandament de represiune a funcţionat în Spitalul Judeţean. În Spitalul Militar nu au fost primiţi răniţii civili din revoluţie. La porţile spitalului au murit câţiva răniţi, până când au fost transportaţi la alt spital, au murit acolo sau în salvare pe drum. Au fost cazuri, de exemplu, Bărbat Vasile rănit în Piaţa Libertăţii a fost luat de pe masa de operaţie la ordinul doctorului Pop Augustin. Acest colonel, Pop Augustin a fost avansat la gradul de general, după revoluţie. Această comisie a făcut o conferinţă de presă, chiar două. Doctorul Nicolcioiu a fost ameninţat că se va termina cu el fiindcă conduce această comisie. În Clinica 2 Chirurgie nu s-au interogat răniţi. S-a aflat în cadrul acestei comisii că în Spitalul Judeţean au fost cazaţi şi militari în termen, s-a aflat că efecte militare s-au ars în crematoriul din Spitalul Judeţean. Ulterior, referatul acestei comisii a fost ignorat, comisia, totuşi, şi-a făcut datoria. Constatăm că puterea politică instalată după `92 nu a avut dorinţa de a face lumină în ceea ce priveşte vinovaţii din revoluţie, sprijinirea răniţilor şi a urmaşilor victimelor din revoluţie. Dorim ca cei vinovaţi să fie pedepsiţi. (Vă consideraţi revoluţionar?) Până când vinovaţii din revoluţie nu sunt puşi în faţă, ne considerăm victime. Pentru că mulţi din revoluţionarii care au apărut în faţă sunt nişte profitori. Eu am participat efectiv în revoluţie de la ora 13 la ora 17.
Interviu realizat de Adrian Onica la Timişoara în 4 aprilie 1997 cu Traian ORBAN
CONSTANTIN COSOVAN
Mă numesc Cosovan Constantin, m-am născut în 25 iulie 1948 în comuna Frătăuţii Noi, Judeţul Suceava. Lucrez în Timişoara din 1978 în cadrul Institutului Universitatea Politehnica Timişoara ca cercetător şi director al secţiei de prototipuri şi microproducţie.
Ca orice om trăitor al anilor de amintire neplăcută, acum, a anilor de până-n ’90, revoluţia a fost receptată din plin, trăită efectiv în zilele fierbinţi ale momentelor când se trăgea, ale momentelor când se credea că totul este pierdut ca şi a momentelor când s-a sărbătorit euforic fuga, arestarea şi apoi împuşcarea lui Ceauşescu. În Timişoara se simţea un oarecare val de nemulţumire mai ales după vizita lui Ceauşescu din ’88 la Politehnică, dar nu numai la Politehnică, ci peste tot în oraş. Acest val a fost ulterior resimţit şi înţeles de întreaga populaţie care vedea marile şi profundele transformări care se petreceau în Europa şi care a transformat în semnal pozitiv evenimentul politic al întâlnirii dintre Bush şi Gorbaciov. Probabil că revoluţia a trebuit să înceapă în alt loc, probabil că la Iaşi, pentru că în urmă cu o săptămână în delegaţia întâmplătoare pe care am avut-o în Iaşi, noaptea venind spre gară, o grămadă de miliţieni şi soldaţi încorporaţi în trupele de miliţie spălau toate zidurile şi podurile de tot felul de lozinci.
În Timişoara problema a început cu evacuarea pastorului Tökes, pastor care acuma se înţelege că ştia şi probabil a fost dirijat într-o astfel de acţiune, pastor care a organizat la sediul bisericii în care slujea, pe lângă slujbele pe care le făcea şi acţiuni cu caracter antinaţional. O serie de zeloşi ai vechiului regim au tăbărât noaptea la 3-4 şi l-au evacuat. În acest context mulţimea de oameni, populaţia, a fost foarte iritată. S-a creat o stare de tensiune şi de revoltă generalizată.
Totul a culminat cu scoaterea armatei în ziua de duminică 17 decembrie pe străzile oraşului, de dimineaţă de la 8,30-9, care a defilat în lung şi-n lat cântând, mărşăluind şi incitând populaţia. Defilarea în forţă a armatei i-a făcut pe oameni să se adune în număr mai mare ca de obicei, duminica după-amiază. La început au fost cete de copii care păreau nevinovaţi şi care s-au dedat la spargeri şi devastări, lucru care a incitat întreaga populaţie, nu a le continua exemplul, dar a-şi manifesta totuşi un sentiment de mulţumire şi care a făcut să iasă armata şi să se opună acestor spargeri, de altfel nejustificate. Nu a fost prea greu să se intre în conflict cu forţele de ordine, care a degenerat după orele după amiezii. Pe acest fond s-a încercat supravegherea întregii populaţii a Timişoarei cu ajutorul unui elicopter care a umblat deasupra oraşului peste tot şi se pare că din el s-a şi tras. Totul a fost euforic până când, odată cu lăsarea serii au picat şi primii morţi. Primii morţi i-au pus pe oameni în situaţia în care nu mai aveau ce pierde.
În ziua de 17 eram ofiţer de serviciu pe institut. Când am ieşit în stradă am constatat că în faţa Spitalului de Ortopedie erau câteva sute de oameni întinşi pe jos, răniţi, în jurul orei 20,30 când lumea a fost fugărită din centru şi mergând spre domiciliu erau urmăriţi,hăituiţi şi pe ( străzile n.n.) laterale, împuşcaţi. Starea asta am interceptat-o pe Bulevardul Mihai Viteazul când am urmărit cum au fost alungaţi din centru spre Piaţa Bălcescu câteva mii de oameni, mai mult sau mai puţin turbulenţi, din care, din când în când, câte unul, doi cădea. Aceştia căzuţi erau adunaţi şi aduşi la Spitalul de Ortopedie, de-aici, de pe Mihai Viteazul. Către orele 22 nu mai puteam circula pe stradă. Cei răniţi erau interogaţi în stilul de atunci, li se lua datele şi se comunica prin staţie la o bază. Către orele 23 am ajuns către domiciliu, în partea opusă a oraşului, cu frică şi emoţii să nu mă împuşte cineva. De peste tot se trăgea.
Peste urmele de sânge a venit o ploaie mare care a spălat şi-a liniştit pe undeva şi pe oameni şi a ajutat şi forţele de ordine spălând de sânge caldarâmul. În zona în care am trăit eu, lumea se grupa, se încerca să se prindă posturile de radio străine să vadă ce se comunică şi ce se spune, ştirile erau foarte puţine, foarte vagi. Cele care se spuneau atunci, după părerea mea erau de-a dreptul exagerate. A doua zi dimineaţă, ( era luni – n. n.) mare parte din oameni au încercat să meargă la servici ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar la fiecare întreprindere era deja securitatea organizată, făcea liste şi tabele, serviciile de personal aveau ca misiune să raporteze pe toţi cei care lipsesc de la servici. Acest lucru a continuat în tot cursul zilei de luni, toate instituţiile mari au fost înconjurate de armată şi nu se mai putea apropia nimeni de ele.
Se aştepta să se organizeze ceva, organizare care se aştepta de luni din partea marilor întreprinderi: UMT, Elba, Electromotor şi altele. Lucrul ăsta s-a întâmplat. În cursul zilei de marţi dimineaţa s-a încercat o mobilizare inversă a cetăţenilor prin forţele de apărare locale care erau prin pregătirea militară. Ni se spunea că vom fi noi scoşi în stradă să păzim turbulenţii, să fim echipaţi în hainele de pregătire militară pe care le aveam, dotaţi cu puşti şi se zvonea că ni se va da şi muniţie, lucru care ne-a îngrijorat profund pe toţi. Am fost adunaţi într-un amfiteatru, eram vreo 200. Către orele 9 dimineaţa a trecut un avion destul de mare, civil, din el s-au paraşutat o grămadă de oameni undeva într-o zonă laterală a oraşului. Abia miercuri la noile încercări ale muncitorilor să se organizeze, ştiu că s-a ajuns în centru într-o mare mulţime de oameni.
Am trăit evenimentul când unitatea militară care păzea Spitalul de Ortopedie şi Institutul de sudură, respectiv Piaţa Doja în care era ambasada Iugoslaviei, impresionaţi fiind de faptul că muncitorii au venit cu copiii lor în primele rânduri, au ridicat armele în sus şi s-au îmbrăţişat. Şi aşa rând pe rând toate unităţile puse să-i împiedice pe oameni să pătrundă în centru, la operă şi în faţa catedralei s-au trezit până la urmă fraternizând şi ajungând cu toţii în centru. Aşa s-au format grupuri care au pătruns în Piaţă, în jurul prânzului ajungând peste 100 de mii de oameni. S-au format comitete, delegaţii, s-a ajuns la balcon, se citeau de acolo tot felul de manifeste, de proclamaţii şi dorinţe. Evenimentul cel mai impresionant a fost când Comandamentul Garnizoanei Timişoara a fraternizat cu populaţia spre disperarea şi mirarea Bucureştiului. Lumea a rămas în centru. (Eraţi şi dvs. în centru?) Da. Locul de muncă fiind în centru, chiar fără voia mea am fost în mijlocul evenimentelor din această parte. Am observat mulţi informatori, am instituit grupe de oameni în care aveam încredere, am încuiat uşile, îi percheziţionam pe toţi cei ce intrau să n-aibă arme. Am constituit grupuri şi-am păzit zi şi noapte fiecare uşă, fiecare intrare, fiecare colţ. Ne trezeam noaptea cu ploaie de gloanţe din diverse locuri. Au fost şi printre noi răniţi. Psihicul şi la noi era foarte labil şi foarte irascibil. Lumea era foarte greu de condus. Cu sufletul la gură populaţia din centru şi de peste tot aştepta manifestaţia de la Bucureşti. Aceasta a venit ca un imbold foarte benefic pentru toată lumea. Fuga dictatorului cu elicopterul a fost momentul când toată populaţia care mai stătea la televizor în Timişoara,…… atunci a fost momentul hotărâtor să vii de partea revoluţiei sau nu. În centru era, atunci un vacarm de nedescris, dar într-o euforie şi o bucurie nemaipomenită.
Şi timpul a fost favorizant cu revoluţia, deşi era iarnă, era mult mai cald şi mai plăcut ca în orice iarnă de până atunci. Impresionante rămân foarte multe lucruri din acele zile, dar de neînţeles a fost starea care a urmat după aceea, parcă mai grea şi mai cumplită, până în zilele în care s-a cucerit un punct de rezistenţă în centru, la operă. Acolo s-a constituit un nucleu, prima organizaţie politică a momentului. Era nevoie de un centru coordonator care să preia starea de atunci. Convingerea intimă şi nu numai a mea a fost a unui comunism cu faţă umană, înţelegându-se că nu se poate trece de la o extremă la cealaltă. Dintre primele scandări în plen, acolo, s-a anunţat că de fapt primul secretar a reuşit sa scape de trimişii Bucureştiului de atunci, respectiv Dăscălescu cu trupa lui. S-a scandat numele lui Gorbaciov o perioadă, apoi numele primului secretar ( Bălan –n.n.) căutându-se o soluţie politică a momentului. Printre organizatorii grupului au fost şi colegii mei direcţi. A fost domnul Fortuna cu care am ţinut mereu legătura şi i-am asigurat sprijin cât s-a putut din cadrul SPM-ului, chiar oameni din prima linie, e vorba de Sanda Adrian, de Raicu Cătălin care erau mai tineri, studenţi seralişti. Ţineam legătura din oră în oră, ce se spune sus (balconul operei), ce se crede sus şi ce se întâmplă jos, ce se crede la nivelul nostru de jos. Ei făceau naveta de la balcon la noi, ne spuneau ce trebuie să facem, am dus tot felul de mesaje la ambasada Iugoslaviei care foarte prieteneşte le aştepta şi le lua imediat. Toate zilele alea au fost într-o căutare continuă şi era de neînţeles încetineala formării comitetelor la diverse întreprinderi şi trimiterea oamenilor de încredere, a reprezentanţilor celor mai serioşi care să poată să aibă cuvânt şi să poată reprezenta pe oamenii cu care să se poată demara întreagă viaţă a oraşului. La toate nivelele au fost perturbaţii care n-au putut înăbuşi primul nucleu format Frontul Democratic Român, care avea o platformă în 12 sau 15 puncte. Această platformă a fost tipărită şi în limba maghiară şi în cea germană şi sârbă şi difuzată sub formă de fluturaş în tot oraşul. Conducerea frontului era formată atuncea din Fortuna, Claudiu Iordache şi mulţi alţii, conducere care era în permanenţă ocupată cu preluarea şi culegerea tuturor informaţiilor şi stabilirea contactelor şi legăturilor cu toţi delegaţii întreprinderilor. În cadrul comitetului de partid s-a format o altă conducere ce-l avea în frunte pe Bălan, care îşi alesese şi el oamenii de încredere cu care să preia conducerea politică a noii stări. Cert este că au fost câteva zile de dueluri legate de nucleul format în Piaţa Operei şi nucleul format la Comitetul Judeţean. La început mai mare credit a avut nucleul lui Bălan decât cel de la operă. Ulterior au fost oameni care au denigrat pe cei de la operă. S-a propus ca această conducere de aici să plece la Bucureşti să-şi prezinte punctul de vedere, să fie cooptată în conducerea pe ţară. La plecare s-au stabilit tot felul de delegaţii şi de trasee, până la urmă s-au manevrat aşa de bine lucrurile că la plecare, grupul care a plecat în frunte cu Fortuna a cerut să plece cu avionul pe la Arad, s-a împiedicat zborul avionului. Între timp aicea s-a încercat să vină alt grup care să-i ia locul, când s-au întors înapoi au fost şedinţe interminabile câteva ore. S-a ajuns la un compromis până la urmă. Totul a fost extraordinar de greu şi de nefuncţional la aceea vreme. Exista şi starea generală de suspiciune. Existau zvonuri că sunt tot felul de unităţi ale securităţii, în ascuns, care vor pereclita noua putere până când nu va fi judecat Ceauşescu. Mi-aduc aminte când, venind de la operă, în 24 decembrie, dimineaţa cum am ieşit din operă cu diverse mesaje de la Fortuna spre centru, spre facultate, am picat într-o ambuscadă, o trebuit să mă ascund, s-a tras circa o jumătate de oră din Spitalul de copii. A venit o unitate militară, schimburi de focuri, răniţi, ş.a.m.d. Nimeni nu ştia cine trage. Ne-au ţinut în tensiune până pe la sfârşitul lui ianuarie, timp în care au picat foarte mulţi oameni nevinovaţi. Trist este că de la început s-a urmărit învrăjbirea Bucureştiului cu celelalte centre ale ţării, lucru care probabil convine la mai multă lume. Privind retrospectiv acuma, este de înţeles mai ales venirea lui Sergiu Nicolaescu în Timişoara, fiind dintre primii cooptaţi în noul Front al Unităţii de Salvare Naţională, nici nu mai ştiu cum se chema atuncea. A venit în Timişoara ca reprezentant al frontului care a umblat fuga la tot felul de indivizi de la diverse întreprinderi din Timişoara şi care a încercat să facă, cum se zice, ordine în Timişoara. Scopul lui principal a fost acela de a înlătura, atunci, nucleul de la operă care între timp învinsese nucleul lui Bălan, Bălan s-a retras şi s-a mutat Fortuna cu echipa lui, preluând Comitetul Judeţean de Partid şi încercând să refacă structurile politice şi economice ale momentului. Atunci am participat şi eu cu mai multe cadre didactice tinere de prin Politehnică. Majoritatea întreprinderilor din Timişoara îşi schimbaseră directorii şi toţi aceşti directori noi doreau să ştie ce trebuie să facă. Problema noastră era de a menţine starea economică la nivelul la care se mai putea menţine. Trecuse deja 2-3 săptămâni de haos şi eram conştienţi de faptul că degradarea aceasta va duce la sărăcie, mizerie, dealtfel cum s-a şi întâmplat. Eu, atunci, m-am ocupat, fiind apropiat a lui Fortuna şi pentru că el era tot timpul în vizite, delegaţii, comitete şi telefonul suna într-una de la armată, poliţie, ziarişti notam ce puteam fiindcă toată logistica pe judeţ picase. I-am chemat pe vechii care se ocupaseră de astfel de lucruri ca să stea cât de cât şi să menţină ce era. Au fost zile şi nopţi mai mult decât cumplite. Munca de 2-3 săptămâni cât am stat la judeţ a fost mai epuizantă decât toată munca din toată viaţa de până atunci. Cu tristeţe am constatat că revoluţia noastră liberă şi cu imense sacrificii ne-a adus într-o situaţie în care vom avea de suferit. Mi-aduc aminte de o familie asupra căreia s-a tras în centru, bărbatul a căzut, copilul a scos nişte răcnete îngrozitoare. O scenă mai mult decât dramatică. Mă întreb şi acum după moarte lui Ceauşescu cine şi de ce a întreţinut astfel de stări şi în folosul cui. Sunt convins că aşa zişii terorişti au fost fabricaţi de către clanul ce l-a promovat pe Iliescu. Mă întreb şi mă voi întreba câte zile voi avea ce are acest om de spus despre moartea celor o mie de oameni. Mie mi se pare că acest om are conştiinţa încărcată cu toate aceste crime odioase. Datorită incompatibilităţii celor două grupuri de conducere constituite atuncea, la operă şi la judeţ până la urmă a învins grupul de la operă care venea cu noul absolut. Acesta s-a mutat la judeţ. Ăştia de la judeţ care au plecat au vrut să demonstreze la ăştia nou veniţi că sunt incapabili să menţină viaţa judeţului în parametrii cât de cât normali de funcţionare. Recooptându-i pe o parte din ei, tehnicieni, specialişti, ăştia au complotat şi au erodat grupul nou venit, căutând să-şi reînchege vechile nuclee. Atuncea s-a constatat că majoritatea revoluţionarilor nu erau chiar timişoreni. Printre ultimele argumente care au fost decisive pentru noul grup, nefiind prea mulţi bănăţeni, ni s-a reproşat şi acest lucru “Afară că-s moldoveni, oşeni”. Ăsta a fost momentul hotărâtor, cel puţin în ce mă priveşte pe mine şi Fortuna când am părăsit judeţeana.
Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara în mai 1997, cu Constantin COSOVAN
CRISTINA BOŢOC
Mă numesc Boţoc Cristina, m-am născut în Timişoara în 16 aprilie 1976, naţionalitate română, studii – am terminat liceul, actualmente sunt studentă. În ziua de 17 decembrie a fost duminică. Mi-aduc aminte că am fost la biserică. Obişnuiam să mă duc la biserică şi după aia la un film. Am observat că în faţa cinematografului Capitol erau foarte mulţi oameni, iar in jurul primăriei erau soldaţi. M-am întors acasă şi pe la orele 19-19,30, am auzit nişte oameni care strigau “Jos Ceauşescu !”, “Români veniţi cu noi !”. Şi-atunci hai să mergem să vedem ce se întâmplă. Sora mea geamănă mânca, era la masă. Când am auzit că nişte oameni strigă, le-am spus alor mei să ne lase. N-au fost de acord prima dată, după aia, la insistenţele noastre, au zis “Bine, dar să veniţi înapoi”. Aveam 13 spre 14 ani. Sora mea cum a auzit s-a îmbrăcat şi-a fugit pe scări. Când am ajuns jos, sora mea mi-a zis să mergem cu ei, eu am zis că nu. Atunci a plecat. În seara aia am aşteptat-o să vină, nu a venit. A doua zi am mers şi-am căutat-o pe la prieteni, cunoştinţe, nu am găsit-o. Peste două zile am mers şi-am căutat-o la spital, după trei sau patru zile am aflat că fusese împuşcată. A fost împuşcată în zona inimii, în Calea Lipovei. După câteva zile m-am dus cu tatăl meu la Clinici să ne interesăm dacă nu cumva este acolo şi atunci m-am îmbrăcat fix cum a fost ea îmbrăcată în ziua de 17. Ştiu că am ajuns acolo dimineaţa pe la şase şi ştiu că cel care făcea autopsii în momentul în care a dat cu ochii de mine a rămas foarte şocat şi-a spus că nu se poate, “La fata asta eu i-am făcut autopsia aseară”. I-a explicat tatăl meu că de fapt eu sunt sora ei geamănă şi autopsierul a spus că toţi răniţii au fost duşi la Spitalul Judeţean. De atunci tot am căutat. Am găsit-o după o lună, în 15 ianuarie în Groapa Comună din Cimitirul Eroilor. Ştiu că administratorul cimitirului avea poze cu fiecare mort care se afla în groapă. Au fost opt sau nouă morţi, dintre care numai sora mea şi încă o persoană erau puse în sicriu. Restul erau puşi în lăzi din placaje. Am luat-o, am îngropat-o şi cam asta este.
Părinţii mei au fost la proces, au fost două procese, din păcate ei zic că nu au martori. În Calea Lipovei au fost două grupe de manifestanţi, primul grup a fost între orele 18 şi 19, grupul respectiv a spart geamurile de la magazinele din Calea Lipovei. Cel de-al doilea grup în care se afla şi sora mea nici n-au ajuns măcar la unitate, nici la intersecţie şi mi-a spus o doamnă care a fost cu sora mea în salvare, că au ieşit din unitate nişte maşini şi se presupune că ar fi fost oameni şi sus pe blocuri. Eu ştiu unde a fost sora mea împuşcată şi nu putea fi împuşcată din unitatea militară, numai de undeva de sus sau de undeva cu luneta. Ştiu că atuncea au fost anumite ore în care s-a tras numai în anumite zone ale corpului. Primele focuri de armă au fost în jurul orelor 17. Sora mea a vrut să fugă, a vrut să intre într-un bloc şi a fost împuşcată la câţiva metri de intrarea în bloc. Toată lumea s-a retras şi după ce au mai încetat focurile au mers şi au pus-o pe-o bancă. A fost transportată cu o salvare la Clinici. Au fost persoane care au fost cu ea în salvare, eu cunosc o doamnă care a fost rănită în picior. Cred că a fost dusă la Clinici şi ascunsă în unul din frigiderele lor, pentru că toţi morţii din ziua de 17 au fost duşi la Bucureşti, altfel nu-mi explic de ce n-a fost dusă la Bucureşti. Totul este o porcărie. Cei de la cimitir spun că groapa s-a făcut ziua şi că oamenii au fost puşi acolo ziua şi că a venit preotul şi i-a sfinţit, a ţinut o slujbă. Eu nu cred chestia asta , pentru că s-ar fi auzit în oraş. Or, nu s-a ştiut nimic. Administratorul de la cimitir a făcut la fiecare pe ascuns câte-o poză. Eu cred că groapa a fost făcută seara cu luminile închise. Cunosc persoane care au văzut cine-a tras şi-au mers la proces şi-au declarat şi nu s-a făcut nimic. Sunt cadre militare care au fost transferate în alte judeţe şi avansaţi. Cred că totul este o mafie. Cred că cei care au primit ordin le-o fost frică şi atuncea l-o executat şi după ce-a căzut Ceauşescu, au încercat să iasă basma curată. De fapt armata a tras şi se ştie lucrul ăsta. N-au fost terorişti, n-a venit nimeni de peste graniţă. Tot de-ai noştri. Dacă nu s-ar fi tras în oameni n-ar fi fost Revoluţie, ar fi fost ce-a fost la Braşov. A fost extraordinar ce s-a întâmplat. Erai gata să mori. Eu asta am simţit şi eram un copil.
(Ai participa acum la o Revoluţie?) Nu. De ce nu? Pentru că oamenii ăştia au murit degeaba. Nu s-a făcut nimic. Li se scoate ochii revoluţionarilor că s-au îmbogăţit. Au fost persoane care nu au fost revoluţionari şi-au ştiut să deie din coate, dar cred că omul care a suferit, a fost rănit sau a avut un mort nu este mulţumit cu nimic. Averea nu te face fericit.
La început am avut şi eu perioade în care am suferit, dar am suferit pentru nedreptatea care este , însă mi-am dat seama că de unul singur nu poţi face nimic.
(Spune-mi câte ceva despre sora ta.) Da. Sora mea se numea Boţoc Luminiţa. Eram gemene. Fiecare om atunci când suferă se decompensează în felul lui. În primele luni în ’90 eram foarte încărcată şi atuncea mă descărcam prin scris. Scriam ceea ce se întâmplă, despre cei îngropaţi împreună cu sora mea, cum au fost identificaţi şi înmormântaţi. Cei care nu au fost recunoscuţi, li s-a făcut o slujbă. Ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că primăria nu a fost în stare să le pună nişte cruci pe care să scrie necunoscuţi. Totuşi oamenii ăştia au murit. Au pus nişte cruci pe care scriau diverse nume. Pe mine m-a deranjat cumplit. Am făcut o scrisoare la un ziar, nu mai ţin minte care. Am trimis-o şi după o săptămână sau două a apărut în ziar, dar au scris numai ce le-a plăcut lor. Acum iarba a crescut şi nu mai este nimica. Am auzit de o doamnă care avea un băiat, băiatul a fost împuşcat, nu mai ştiu în ce regiune a corpului, dar nu era mortal. A fost dus la spital şi a doua zi mama s-a dus ca să-i ducă de mâncare. Băiatul era foarte bine şi ulterior, când s-a dus peste o zi sau două, l-a găsit pe băiat împuşcat în cap. A fost împuşcat în spital. Tatăl meu lucrează în cimitir. A venit un domn şi-a început să povestească. El în data de 15 decembrie a fost internat în spital. În 18 au venit răniţi în salon. El stătea întins în pat dar cu picioarele ghemuite. Omul ăsta i-a povestit la tatăl meu că Veverca a luat pistolul şi-a tras în perete şi gloanţele au ricoşat spre bolnavi. Unul din gloanţe i-a intrat la omul ăsta în picior, la alţii în piept…. A leşinat şi când şi-a revenit a auzit nişte gemete. Şi-a dat seama că este într-o groapă. În Cimitirul Săracilor s-a găsit în ianuarie o groapă cu foarte multe persoane dezbrăcate şi ca să fac legătură cu ce-am discutat mai înainte, omul revenindu-şi din leşin, a ieşit din groapă şi s-a ascuns în nişte tufişuri. Era dezbrăcat în pielea goală şi aşa s-a dus până acasă. Groapa nu era încă acoperită. În groapa din Cimitirul Săracilor au fost oameni care nu s-au putut recunoaşte pentru că a fost turnat acid sulfuric peste ei, ca să se descompună. Şi-atunci nu s-a mai recunoscut nimic. Ştiu că s-a găsit şi o femeie care era însărcinată şi i-au scos copilul din ea. Sunt foarte mulţi oameni care ştiu foarte multe dar nu spun pentru că le este frică.
(Cine este Veverca?) Veverca este un cadru militar care a avut o funcţie foarte importantă pe timpul lui Ceauşescu şi care, acuma, am auzit că a fost avansat în alt judeţ.
Acuma am să-ţi povestesc ceva legat de viaţa noastră. Noi am fost sore gemene, am fost foarte legate. Între gemeni se formează un univers al lor şi-atuncea foarte greu intervine cea de-a treia persoană. Aveam universul nostru şi ne simţeam foarte bine împreună. Ştiu că înainte cu o săptămână de a se întâmpla am avut un vis. De ce mi-aduc aminte de vis e pentru că în ziua respectivă atâta am plâns, pentru că simţeam că ceva urma să se întâmple. M-am gândit la moarte, nu ştiu de ce, eram doar un copil de 13 ani. Mă gândeam că trebuia să mor. În ultima perioadă ştiu că sora mea stătea singură în cameră, o chemam să mănânce, dar la masă nu venea. Ştiu că într-o zi a venit la mine şi m-a întrebat aşa dintrodată “ Ce-ai face dacă eu aş muri?” Şi-a rupt toate pozele, toate scrisorile pe care le primise. Am întrebat-o de ce le-a rupt şi mi-a spus că nu mai vrea să aibă nicio amintire. A început să scrie poezii despre moarte. Toate astea ar putea să fie nişte superstiţii. În seara de 17 decembrie stăteam în pat şi o aşteptam să vină. Mi-aduc aminte că m-am trezit brusc şi am simţit că din partea stângă îmi curge ceva, dar aşa cum ar fi o energie. Ceva ce nu pot să descriu. Nu mint. Asta am simţit. Din momentul ăla eu am ştiut că ea a murit. Nu ştiu cât a fost ceasul. Fiind foarte legate eram tot timpul împreună şi după ce-a murit îi simţeam lipsa foarte tare, nu puteam să dorm dacă nu era cu mine. O rugam pe sora mai mare să vină să doarmă cu mine. Am visat-o pe Luminiţa de multe ori, dar niciodată nu vorbea. Ne jucam, ne distram, râdeam, glumeam, eram fericite. Mi-a vorbit numai o singură dată într-un vis. Atât mi-a spus doar, să vin cu ea. Eu i-am spus “Nu pot să vin acuma cu tine, trebuie să-ţi îndeplinesc dorinţele şi după aia să vin”, mi-am dat seama în vis că e moartă. Astăzi nu mai cred în vise. Aşa cum ţi-am spus în ultima perioadă scria poezii.
În legătură cu fenomenele naturale care s-au întâmplat în 17, mulţi au spus că e mâna lui Dumnezeu, au spus că Dumnezeu a dat ploaia care a fost în 17 spre 18 ca o binecuvântare pentru ceilalţi. Pentru că dacă n-ar fi plouat îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat a doua zi dacă oamenii ar fi ieşit pe stradă şi-ar fi văzut sângele. După ploaia care a fost seara, a doua zi se mai vedeau încă băltuţe mici de sânge amestecat cu apă. Cred că ar fi fost ceva de nedescris. S-ar fi întâmplat ceva groaznic. Rămân foarte multe semne de întrebare în legătură cu faptul că în luna decembrie a plouat ca primăvara. A fost o ploaie de primăvară, pur şi simplu, cu fulgere şi cu tunete. Nu ştiu dacă s-a mai întâmplat aşa ceva, iarna să fulgere şi să tune. Un lucru esenţial e acela că autopsierul ne-a spus că a făcut autopsia. Ori, când am găsit-o, nu avea făcută autopsia. În dreptul rănii avea un leucoplast pe care era un număr. Ceilalţi aveau tot aşa, leucoplast şi aveau scrise numele, cei ce au fost identificaţi. Asta înseamnă că ei au fost înregistraţi. Înseamnă că autopsierul a minţit. Asta este.
Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara în data de 9 aprilie 1997 cu Cristina Boţoc
VIRGIL BOŢOC
Mă numesc Boţoc Virgil, m-am născut în comuna Fântânele, judeţul Iaşi, în data de 19 februarie 1952, studii opt clase plus câţiva ani la arte şi meserii. În prezent sunt marmorar, cioplitor în piatră, sunt patronul firmei „Luminiţa SRL”.
În data de 17 decembrie, duminica, 1989 eram acasă. Mă uitam la televizor. N-am ştiut ce se întâmplă în oraş, absolut deloc. În timp a apărut un grup de tineri în faţa blocului şi-o început să strige “Români, veniţi cu noi”. În timpul ăsta fetele o vrut sa meargă jos. Cristina o venit la mine “Tătică mergem jos”. În timpul ăsta Luminiţa o luat fâşul de pe umeraş şi-o coborât jos. Vine Cristina si-mi spune “Tăticule, Luminiţa o coborât jos”. I-am zis “Du-te repede şi ad-o sus”. Când s-o dus Cristina jos, grupul ăla de tineri deja era plecat. Asta a fost pe la ora şase seara. Cred că la ora 19 -19,30 s-a tras salvă de rachetă. După ce s-au tras salvele alea s-a auzit împuşcături. O început să tragă chiar şi-aici la noi în zonă, până dimineaţă s-a tras într-una. Dimineaţa când am văzut că n-o venit fata acasă am zis c-o mers la o colegă de-a ei să doarmă acolo. Am plecat în Calea Lipovei. În Calea Lipovei primesc informaţii că o fată îmbrăcată în fâş roşu a fost împuşcată şi a fost dusă cu salvarea la Clinicile Noi. Mă duc la Clinicile Noi, asta s fost în data de 19, cu sora ei geamănă Cristina îmbrăcată în acelaşi fel cu Luminiţa. şi-am vorbit cu autopsierul. Autopsierul zice că “aşa fată o fost la noi, moartă” şi că o fost dusă la morga judeţeană. M-am dus în 20 la morga judeţeană, n-am avut acces, am vorbit cu domnul doctor Dressler, zice că “nu este niciun mort în morgă”. Am venit acasă. Venind acasă am trecut pe lângă Cimitirul Săracilor din Calea Lipovei şi am văzut jumătate de sicriu scos din pământ. Mi-o fost frică să mă bag, că se trăgea. În 21 dimineaţa l-am luat pe vecinu, n-am putut să ne băgăm în cimitir pentru că ne-o fost frică. În 22 dimineaţa, iară m-am dus cu vecinu în cimitir. Atunci am început să dezgropăm. Şi-am găsit morţi. Este fapt real şi este om care trăieşte, care o fost dus la groapă acolo şi-o reuşit să scape, o plecat în pielea goală până acasă. O fost şi la proces, o fost dat afară din proces.
După aia am văzut că nu-mi găsesc fata, am început cu Tribunaul Militar, am depus o declaraţie cu fotografie şi-o spus că sunt arestaţi 51 de terorişti. O spus să vin peste o săptămână. Peste o săptămână o spus că n-o recunoscut-o niciunul, mai erau trei terorişti. În 15 ianuarie vin de la Tribunal; eu lucram la cimitir. Toţi colegii mei, echipa pe care-o conduc eu, eram îmbrăcaţi în haine de doliu. Mi-or spus “ Ţi-am găsit fata”. Când m-am dus fata mea era acolo în groapa comună, lângă ea mai erau 11, toţi neidentificaţi. Am luat-o, am făcut înmormântarea creştineşte, după aia o început judecata. Mi s-a dat pe certificatul de deces că ar fi fost moartă de hepatită. Am fost apoi la domnul doctor Dressler şi i-am spus ”Domnule doctor, daţi-mi unul din familia Boţoc care a fost bolnav de hepatită”. Mi-o dat până la urmă pe certificatul de deces: „moartă prin împuşcare”. Am început procesul, la proces se ştie exact cine-a tras, d-l general Rotariu Costică, ieşit la pensie, d-l Păun Ion, e avansat în grad, Gheorghe Gheorghe care are grad de căpitan acuma.
(Ce s-a întâmplat la proces?) Ei toţi or ţinut una şi bună. Am avut o discuţie la Curtea Supremă de Justiţie cu un avocat al celor trei şi mi-o spus că lumea ar fi vrut să intre în unitatea militară şi s-o tras la 20 de metri de unitate. I-am spus “ Domnule dumneavoastră cunoaşteţi Timişoara? Veniţi la faţa locului şi măsurăm cu metrul, sunt cel puţin 400 de metri”. În spatele bisericii o fost locul de tragere. Toată lumea o fost adunată în spatele bisericii şi strigau “Jos Ceauşescu !”. Armata o ieşit în frunte cu domnul Gheorghe Gheorghe. O tras în plin în ei. Eu nu condamn deloc securitatea, eu armata o condamn că armata o tras. Ne-o chemat la Primărie cu legea 42, că noi nu suntem scutiţi de impozit, numai urmaşii celor decedaţi. Întrebarea se pune în felul următor “Un copil la 14 ani poate să aibă urmaşi? Un copil la 14 ani nu poate să aibă copii, va să zică noi suntem urmaşi”.
(Ştiţi locul unde a fost împuşcată?) Da. Păi exact în spatele bisericii din Calea Lipovei de pe strada Gorzeşti, este un container de gunoi şi chiar lângă containerul de gunoi o fost împuşcată. N-am primit aprobare să-i pun cruce acolo.
(Cum a fost transportată la spital?) Atâta ştiu că o fost transportată cu salvarea din Calea Lipovei , cu o bătrână în salvare, care o fost şi ea împuşcată şi dusă la Clinicile Noi. Acolo i s-o pierdut urma. După părerea mea singurul doctor care o putut să ştie toate, e domnul doctor Dressler.
Eu în ‘88 am fost concentrat în Casa Republicii. Eu am ştiut. Lovitura trebuia făcută la Arad. Eu înainte de ’89 am lucrat în Centru, tot pavajul ăla e făcut de mine. Am lucrat şi-n Germania şi am văzut casetă video, când o ieşit domnul Iliescu pe balcon, domnul Caramitru o spus “Nu mai trageţi că vorbeşte domnul Ion Iliescu”. Cine l-a cunoscut pe Iliescu? Cine era atunci domnul Ion Iliescu?
Eu am fost primul care o dat peste morţi, când l-am găsit pe primul i-am pus o lumânare şi 10 lei că atâta am avut la mine. Am chemat lumea. Am intrat în capelă şi-am văzut hainele, o remorcă de haine, şi masa de maltrataj. Asta o fost în 22 decembrie. În ’90 2-5 ianuarie am trecut iar prin Cimitirul Săracilor. Am găsit iară o groapă comună, în spatele capelei. Câte cadavre sunt nu ştiu, se poate vedea şi la ora actuală. Deasupra erau tulei. De curiozitate am ridicat tuleii, erau cadavre foarte multe acolo, o cască de ofiţer de armată. Am anunţat poliţia, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. (Acum tot acolo sunt?) Tot acolo sunt. Oricând putem merge şi v-arăt. Sigur că acum sunt numai osemintele, dar încă nu-s acoperite. Încă n-am auzit să fie prins şi închis vreun terorist. Am predat eu câţiva. La casa asta de vizavi de pe Pomiculturii, acolo am prins doi.
(Cum i-aţi prins?) Se trăgea. Blocul ăsta o fost păzit de patru militarişi-un căpitan. Ne-am dat seama că se trăgea în blocul din faţa alimentării. Am fost anunţat de-un prieten Răuţ Mihai “Hai că uite din casa aia se trage”. Am mers toţi şi-am găsit doi, dormeau cu armele sub cap. I-am somat, s-au predat oamenii. Nu erau străini, erau români. Am anunţat poliţia, o venit maşina, i-am băgat în dubiţă şi duşi au fost. Unde i-o dus, nu ştiu. Erau între 35 şi 40 de ani. Pe timpul lui Ceauşescu am mers cu un prieten de la securitate, Romocea Ion, la un antrenament ce avea loc în clădirea cu tribunalul. Nu vă supăraţi, ce antrenament făceau ei,… dacă era să tragă securitatea, armata nu rezista o oră. Erau foarte antrenaţi. Armata a tras. Şi înainte de 22 şi după. Nu aveai voie să mergi mai mult de doi pe stradă. Dacă erau trei, vedeai soldatul în termen că trage. Nu trebuie condamnat soldatul în termen că el o avut un ordin. Pe mine mă interesează ofiţerii şi subofiţerii. În istoria lumii n-a existat ca oameni din acelaşi popor să se omoare ei între ei. Toţi ăia care o fost cu grade mici în armată înainte de ’89, toţi acuma sunt cu grade mari în armată. Domnul Stănculescu o venit şi-o dat ordin să se tragă în Timişoara. Domnul Iliescu l-o ţinut destul de bine în braţe, l-o trecut ministrul agriculturii, vă daţi seama unul din cadrul armatei, ministrul agriculturii. O văzut că timişorenii strigă de Stănculescu şi Chiţac, l-o băgat ambasador. S-a lucrat cu acoperire.
(Aţi depus mărturie la Procuratură?) Da, am depus mărturie, am depus fotografii; dreptul la cuvânt, în tribunal, nu l-am avut. Cum am încercat să spun nişte vorbe reale, am fost dat afară. Concluzia a fost c-au avut ordin să tragă. Se ştiu vinovatii, numai că nu vor să se descopere. Adevărul e ăsta: armata o tras, lovitură de stat o fost. Nu o putut un securist să intre în armată. Că atâta timp cât vrei să intri într-un pluton de armată trebuie să ştii codul, parola. Dacă n-ai ştiut parola nu poţi intra. N-ai cum.
(Ce părere aveţi de legea 42?) Legea 42 e venită bine, numa nu s-aplică bine. Atâta timp cât toţi ăia care o fost la putere încă mai sunt la ora actuală, nu-i bine. Noi, în legea 42 avem dreptul la un loc de veci. Nu ni s-aprobă. Cea mai mare mafie şi cele mai multe afaceri se fac în cimitire. În cimitire s-au făcut dezhumări, s-au dezgropat morţii şi au fost căutaţi de aur, în cimitire se aduc maşini, se desfac şi se vând piese, se vând locuri în cimitir ca şi cum s-ar vinde din averea particulară. Sunt foarte mulţi care merită şi beneficiază de legea 42, sunt foarte mulţi care nu merită.
(Credeţi că se va afla adevărul?) Dacă mor toate generaţiile astea, născuţii din anul 1940 şi se ridică tineretul ăsta se va afla. Dar atâta timp cât sunt tot ăia care-o fost şi înainte, nu se va putea afla. În niciun caz nu-şi va tăia nimeni craca de sub picioare. Foarte greu. Peste 40-50 de ani, poate strămoşii vor afla. Speranţa e la militarii în termen care-o fost atunci şi care la un phar de băutură vor spune ceva, ceva. Eu chiar să ştiu că ăla o împuşcat-o pe Luminiţa, nu m-aş răzbuna, că răzbunarea e arma prostului, decât i-aş mulţumi, şi i-aş dori ca durerea pe care o am eu, s-o aibă şi el. Dumnezeu nu va ierta niciodată pe ăştia care-au tras, pentru că dacă nu poţi să dai viaţă, n-are rost s-o iei. (Credeţi că s-au atins idealurile din decembrie?) Nu. Democraţia noastră o costat. Din ce în ce tot mai rău merge, în loc să meargă bine. Să nu uităm că pe timpul lui Ceauşescu nu era Cantina Săracilor. Bine, recunosc că trebuie să ne sacrificăm, 1 an, 2,3. Revoluţia noastră a fost furată. (Aţi mai participa la o Revoluţie?) Da, cu o condiţie, să nu tragă în popor. Mafia aş sacrifica-o, şi-aş împărţi la ăştia năcăjiţi. De ce s-a abrogat pedeapsa cu moartea? O fost valabilă numai pentru Ceauşescu? Domnul Lăzăreanu, ştie toată lumea c-o tras în timpul Revoluţiei, o ajuns director la Agronomie.
(Aţi participat la comemorări?) Da în fiecare an în 17 decembrie şi în 16 aprilie facem pomană la fată. Păi, nu se poate şterge cu buretele, în niciun caz. Să creşti un copil de la greutatea de un kilogram şi jumătate şi să ajungi până la 14 ani, ca la urmă să ţi-l omoare altul, cam suferinţă, oricum nu-i totuna. Cât om trăi şi cât om putea noi ne facem datinile ortodoxe, indiferent cât de greu va fi. Păcat că nu iese adevărul.
(Ce înţelegeţi prin comunism?) Partidul comunist o fost un partid de analfabeţi şi cu idei fixe. Cum? O venit desproprietăririle şi s-o făcut CAP-urile. La cei mai prăpădiţi şi mai proşti oameni din sate le-o dat funcţie: preşedinte, brigadier. Între timp s-o înmulţit. Comunismul a fost o prostie. La noi o fost un comunism prost. Comunistul o avut un talent de a minţi foarte frumos.
(Vă consideraţi revoluţionar?) Nu, sunt urmaş al revoluţionarei, al fetei. Am fost în oraş când s-a tras, dar nu pot să spun că sunt revoluţionar pentru că n-am strigat, pur şi simplu. Sunt câteva oraşe în ţară, în partea Giurgiului, care fac asociaţii de revoluţionari, dar la ei nici măcar nu s-a deschis focul. Ce fel de revoluţionari pot să fie? Din 19 decembrie toate fabricile din Timişoara or ieşit afară. Înseamnă că toţi au fost revoluţionari? Asta nu se poate. Alţii or luptat, alţii or luat tot. O fost o lovitură de stat.
Eram în gară în decembrie ’89 când or adus muncitorii ăia de la Caracal. Or venit şapte vagoane cu muncitori de la Caracal, de la Craiova, că (le)-or zis c-or intrat ungurii. L-o luat pe om din tura de noapte şi l-o pus în vagon. Le-am spus “Fraţilor, uitaţi ce se întâmplă !”. S-or urcat oamenii-n vagoane, i-am servit noi cu pâine şi apă, că erau oamenii flămânzi. S-or urcat în tren şi-or plecat înapoi. Nu toţi, or mai rămas dintre ei, n-or plecat toţi. Or fost paşnici şi s-or dat cu noi. Din 17 şi până-n 22 când o ieşit Bucureştiul, în Timişoara o fost măcel. Dacă nu ieşea Bucureştiul, noi timişorenii pierdeam ca braşovenii în ’87. Dar Ceauşescu o fost vândut.
Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara în 11 aprilie 1997 cu Virgil Boţoc.
GHEORGHE ARDELEAN
Mă numesc Ardelean Gheorghe, m-am născut la data de 1 martie 1953, la Vatra Dornei, sunt de naţionalitate român, studii – şcoala profesională şi liceul, actualmente lucrez la Fabrica de detergenţi. În legătură cu evenimentele de la Revoluţie, aşa-mi place să-i zic pentru că aşa cred, am participat de la-nceput. În 16 am fost în Maria, am văzut c-am despre ce-i vorba, seara am plecat acasă. Nu s-a întâmplat nimic deosebit în ce mă priveşte. În 17 am fost de dimineaţă în Piaţa Operei, după aceea m-am dus la Dâmboviţa şi m-am întors în jurul orei două şi ceva. Atunci când m-am întors în Piaţa Operei, erau câteva sute de persoane, aveau mutre de copii, cred că au fost scoşi din orfelinat, toţi erau in treninguri. Mai erau nişte tipi cu staţii de radio probabil că discutau între ei, îi punea să spargă şi aici şi acolo şi dincolo prin magazinele din piaţă. Ceva ţigani au început să fure, au spart iluminatul din parc, globurile alea ce mai erau acolo din faţa catedralei. A durat câteva ore, aşa, ne-am învârtit pe-acolo. (Ce se întâmpla acolo?) Se scandau sporadic câteva lozinci, la modă atunci. Erau nişte tineri vreo 20-30 care s-au strâns acolo şi strigau “Jos Ceauşescu “, “Libertate”. Mai mult stăteau în expectativă şi se întrebau “De ce sparg ăştia?”. Şi eu mi-am pus întrebarea “Ce au ăştia cu vitrinele?”, după aia mi-am dat seama că spărgeau ca să aibă motive să intervină. Aşa s-a întâmplat şi în cartierele mărginaşe. Au venit, i-a adus cu maşina şi-au început să spargă, cu nişte fierătănii, cum aveau magazinele gratii, băgau fiarele printre gratii şi spărgeau. Spre seară s-au adunat mulţi în piaţă. La un moment dat am auzit focuri de armă. Am crezut că-i ceva înregistrat sau că trage cu muniţie de manevră doar ca să sperie lumea să plece acasă. Dar când am văzut că iese scântei din ziduri, câţiva oameni au picat răniţi, am încercat să plec acasă. Am mers până la intersecţia cu linia de tramvai, lângă Spitalul Militar. Acolo era barat, militari erau în toate străzile, toate erau blocate cu 2-3 soldaţi. Nu te lăsau să treci. Am reuşit să scap de-acolo şi când am ajuns la linia de tramvai era un alt grup de demonstranţi care strigau. Am înţeles că acolo, înainte, lovise un băiat, un tânăr, îl împuşcase acolo. Am trecut linia de tramvai, m-am alăturat la grupul ăla să văd despre ce-i vorba. În timpul ăla am fost împuşcat. Cred că soldaţi erau, din faţa Spitalului Militar, în faţa semafoarelor erau şase sau opt pe toată lăţimea străzii. (Deci, soldaţii au tras?) Soldaţii trăgeau, nu mă poate convinge nimeni că a tras altcineva decât armata. Armata a tras. De fapt asta am declarat şi la Procuratură şi la Procesul din Timişoara tot aceeaşi poveste. Soldaţii au tras cu ofiţerii lor. Bineînţeles că dacă s-ar dori s-ar putea afla şi cine-a fost în perioada respectivă în dispozitivul respectiv, s-ar putea ştii tot. (Unde aţi fost rănit?) m-au rănit în piciorul drept. Am avut noroc, Dumnezeu m-a apărat, că a intrat şi a ieşit, a intrat lateral şi a ieşit prin spate, fără să-mi atingă osul. M-am dus la spital, m-au transportat nişte tineri de-acolo. Ei au tot strigat, i-au înjurat pe soldaţi, au scandat “Soldaţi pe cine apăraţi? “, “Jos comunismul”, se încinsese spiritele când au văzut că au început să tragă cu muniţie adevărată. La Clinicile Noi m-am dus, nu era departe. Era ora cinci şi-un sfert, cinci jumate, cam aşa era. M-am dus la urgenţă, acolo am fost imediat dezbrăcat, pansat, dus în salon, era doamna doctor Balcea. În data de 19 au venit nişte securişti şi or început să ne interogheze pe fiecare rănit, despre ce e vorba. Am fost şi eu interogat, acolo o fost domnul doctor Barany, actual senator sau deputat al UDMR. A venit şi ne-a spus “Măi copii când vin băieţii cu ochii albaştrii aveţi grijă ce spuneţi, spuneţi orice numai că aţi fost la Revoluţie nu spuneţi”. Asta am şi făcut. Am spus că am fost să îmi iau ţigări, că nu ştiu ce, că am fost rănit întâmplător. Asta a fost ca un rezumat. Bineînţeles că m-au întors pe toate părţile. Aveau sub 40 de ani, 30-35 de ani cam aşa aveau. Cam toţi colegii mei de salon au trecut prin asta. În spital n-a fost nimeni agresat. În aceea perioadă a venit actualul doctor Drăgoi. Ascultam Europa Liberă, aveam radio acolo. A apărut şi un soldat acolo, un băiat tânăr de la Piatra Neamţ, să ne păzească. L-am pus să se culce, am pus arma sub pătură, l-am acoperit. Am fost bine trataţi de doctorii Barany, Rădulescu, Badiceac, Suciu toţi au fost extraordinari. Eram şase în salon, alţii au fost şi mai grav. După aşa zisa trecere a armatei, am venit acasă. Am mai fost intervievat în spital de nişte ziarişti, după ce s-au mai limpezit apele. Am fost chemat, de câte ori s-au făcut audieri, la Procuratură. Tot timpul mi s-a sugerat că armata n-ar fi tras, că nu militarii au tras.
Eu am căzut printre primii şi-am ajuns în spital. Au apărut, în spital, ziarişti străini, o început să ne vină inima la loc, când am văzut că au apărut ziariştii străini. Ne era frică că ne trezim noaptea cu unul că vine şi ne curăţă pe toţi acolo. Asta devenise obsesie pentru majoritatea dintre noi. Auzisem că s-ar fi întâmplat la Spitalul Judeţean ceva asemănător şi ne gândeam că se poate repeta şi la noi, mai ales că prin spatele spitalului se auzeau împuşcături. Mai spre seară se intensificau focurile. Erau trase de arme automate. Alţii spuneau că sunt simulatoare ca să întreţină panica. Răniţi au venit şi în 19, 20, 21,22 chiar şi-n 24 decembrie. Am văzut mulţi soldaţi, militari în termen, împuşcaţi în cap. Doctorul Barany spunea “ Măi copii, suntem toţi în aceeaşi oală. Daca trebuie să ne împuşte, ne împuşcă pe toţi. Începe cu noi şi termină cu voi”. Nu s-a întâmplat asta, dar în jurul spitalului se auzeau focuri de armă şi ziua.
În urma legii 42 beneficiez de ajutor, scutirea de impozit. Între revoluţionari au apărut mulţi impostori care n-au ce căuta acolo. Eu nu neg meritele nimănui, dar mi se pare că-s cam mulţi. Arestaţi, într-adevăr, au fost, dar în primul rând ăştia care care au avut de suferit în mod direct: şi-au pierdut părinţi, şi-au pierdut copii, şi-au pierdut soţi, soţii, au rămas cu urmări toată viaţa lor, traumatizaţi şi psihic şi fizic. Aşa s-a întâmplat cu colegul nostru Vlaic care s-a sinucis pentru că nu mai avea bani să mai facă a patra sau a cincea operaţie. Trebuia sa meargă din nou în Austria şi nu s-au găsit bani. A şi lăsat o bandă înregistrată, pentru ce a făcut-o. N-a mai rezistat, n-a mai putut suporta. Starea lui fiind foarte, foarte gravă ar fi murit dacă nu s-ar fi operat din nou. Şi-a preferat să se sinucidă, deoarece n-a mai găsit bani şi termenul limită era aproape. Noi n-am fi putut să-l ajutăm mare lucru. Tratamentul în străinătate costa foarte scump şi el nu avea bani.
Datorită legii, lacunelor ei, au apărut foarte mulţi impostori. În afară de scutirea de impozit, altceva mare lucru nu m-am ales. Scopul Revoluţiei a fost extraordinar, în primul rând să scăpăm de comunişti.
(Vă consideraţi revoluţionar?) Da, sunt în continuare revoluţionar, pentru că mi-aş dori ca idealurile din ’89 să se împlinească. Nu cred că ele s-au împlinit, au fost puţin ocolite. Atunci, a fost o atmosferă irepetabilă. Am luptat împotriva comunismului, pe plan teoretic, împotriva formei de represiune, a tot felul de mizerii pe care le-am îndurat de-a lungul anilor. Au fost din cauza ideologiei absurde, a fost o utopie pe care au aplicat-o vesticii pentru estici. Părerea mea personală e că am fost un laborator pe care s-a experimentat comunismul. Am avut ghinionul să-l trăim din plin. (Credeţi că se va afla adevărul?) După atâtea încercări, rămân cu optimismul care mă caracterizează, să cred asta dar nu cred că se doreşte asta. Mai sunt interese la mijloc care ar fi lezate dacă s-ar afla adevărul despre Revoluţie.
(Actualmente aţi mai participa la o Revoluţie?) Nu, n-aş mai participa. N-aş mai avea acelaşi entuziasm. (Aţi participat la comemorări?) Da de fiecare dată. Şapteşpe rămâne o zi sfântă pentru mine, nu datorită faptului că am fost rănit în ziua respectivă, ci mă leagă afectiv pentru momentele pe care le-am trăit. Mi se pare chiar drăguţ că de fiecare dată a venit armată şi poliţie la comemorări. Sunt 7 ani de-atunci, oamenii mai ţin minte şi-şi păstrează valorile pe care le au, prin simplul fapt că în 17 ne adunăm şi facem ce facem, ce putem şi noi, unii în mod organizat, alţii, aşa, la liber.
Am rămas singur în Timişoara în acea perioadă pentru că am trimis familia la Vatra Dornei dimineaţa la şase şi jumătate. Eu m-am întors acasă şi după aia m-am dus în Piaţa Operei să văd ce se mai întâmplă. Eram hotărâţi să continuăm ce am început. Deja ne cunoşteam în piaţă, o parte din cei de acolo, nu personal ci aşa, ne-am simpatizat, strigam acelaşi lucruri, ne plăcea cum gândeam atunci. Era un sentiment deosebit, solidarizarea asta împreună ne dădea mai multă siguranţă. Era mai siguri, eram mai mulţi şi mai la un loc. Aş considera un act de dreptate din partea autorităţilor dacă ar spune ce a fost, cum a fost indiferent de poziţia socială.
(Ce ştiţi de zilele anterioare datei de 17 decembrie? ) Am auzit că pastorul Tokes ar fi fost luat de Securitate. Credincioşii lui l-au susţinut, o mână de oameni, atmosfera fiind atât de încărcată, în general, că pe lângă reformaţi au mers foarte mulţi oameni, români de-ai noştri. Exisa o tensiune, trebuia doar scânteia. Şi scânteia se pare că a fost faptul că Securitatea vrea să-l ia pe Tokes de acolo, să-l mute cu familia lui cu tot. Am înţeles asta la servici. Lucram la I.R.A. atunci. Colegii mei care veneau din Maria cu tramvaiul mi-au spus că a fost cu o seară înainte sparte toate vitrinele. A doua zi erau toate sticlele puse la loc, curăţenie făcută. În 16 au venit scutierii, cu scuturi, bastoane şi căşti în cap să ne intimideze. S-au băgat între oameni şi-l lua pe ăla care era mai activ, până s-au prins ceilalţi. După aia au început să se bată. Cum încercau să-l ia pe unul cum săreau toţi. Când vroiai să pleci acasă, iar. Dacă plecai în grup aveai şansă, dacă plecai singur, te lua şi te lua în dubă.
Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara în data de 6 aprilie 1997, cu Gheorghe ARDELEAN
VASILE BĂRBAT
Mă numesc Bărbat Vasile, m-am născut la data de 7 octombrie 1937 în localitatea Jâdei judeţul Alba-Iulia. În prezent sunt pensionar de limită de vârstă.
Aş vrea să vă relatez câteva situaţii premergătoare datei de 16, 17 decembrie 1989 când a izbucnit Revoluţia. Starea de spirit premergătoare acestui eveniment a fost una de aşteptare, de mocnire, de luptă surdă.
În 16 decembrie acasă fiind, era sâmbătă, prin diverse relaţii am aflat că se iscase nişte mişcări, mai mult sau mai puţin violente, în Maria, unde era sediul bisericii conduse de Laszlo Tökes. Am rămas în expectativă, era o atmosferă de teroare şi de suspiciune. Tökes nu era bine văzut şi atunci autorităţile au luat măsura disciplinară de a-l detaşa de aici. Omul a cerut sprijinul enoriaşilor. Enoriaşii, dar şi alţi oameni de diferite etnii s-au adunat în Maria. Autorităţile au reuşit să controleze evenimentele din 16 decembrie însă, a doua zi, în 17, zvonul s-a împrăştiat şi tot mai mulţi oameni au ieşit în stradă. Eu în după-amiaza zilei de 17, fiind invitat la o familie de maghiari la Dumbrăviţa, prieteni de familie, le-am făcut o vizită împreună cu soţia şi cu fata cea mai mică. Fata mai mare lucra. Când ne-am întors de-acolo, era în jurul orei 17, în loc să mergem acasă, am zis să mergem şi noi să vedem ce se întâmplă, să luăm pulsul la faţa locului. Şi-atuncea am venit, am oprit maşina pe o stradă lăturalnică care dădea în Piaţa Unirii şi ne-am îndreptat dinspre Piaţa Unirii înspre Piaţa Libertăţii. Se simţea în atmosferă o tensiune morală extraordinară. Un elicopter al armatei survola oraşul, la acea oră izbucniseră o serie de incendii, în special pe strada Vasile Alecsandri ( actuala Lucian Blaga- n. n.). În acea stare de tensiune am venit în Piaţa Libertăţii pe jos. Am observat că străzile ce dădeau în Piaţa Operei erau blocate de militari echipaţi ca de război. Ce m-a surprins la aceşti militari a fost vârsta, se vedea că nu erau militari în termen, ci erau oameni la 40-50 de ani. Ardea chioşcul de ziare din Piaţa Libertăţii, mai erau câteva autoturisme răsturnate, unele ardeau. Neavând posibilitatea să trecem spre Piaţa Operei unde se auzea vuietul maselor, am făcut un tur al pieţii Libertăţii, pentru că la ora 17 când am ajuns la capătul străzii Alba Iulia, a pornit o salvă de avertisment trasă de primul cordon de militari în direcţia catedralei, urmată la câteva fracţiuni de secundă de o rafală de armă automată. Arma era mânuită, am aflat ulterior, de un ofiţer de la contrainformaţii, de la Unitatea Militară de tancuri. Acea rafală de armă automată a fost trasă asupra noastră, eu am fost rănit, am fost atins de două gloanţe, soţia a fost împuşcată mortal şi fata care a fost cu noi a fost numai ştearsă de un glonte la mână şi avea fularul găurit în câteva locuri de alte gloanţe. Am căzut în faţa Comenduirii de Garnizoană. A venit un civil, a mobilizat câţiva militari în termen care erau la poarta de intrare a Comenduirii. Am fost transportat pentru prim ajutor la Spitalul Militar. Am fost pus într-o anticameră la sala de operaţii, toată lumea se agita în jurul meu, să mă dezbrace. Când am fost dezbrăcat ca să fiu introdus în sala de operaţii să mi se dea primul ajutor, la un moment dat, toată lumea s-a oprit din activitate, s-au retras, ca să revină peste câteva zeci de secunde şi să spună “Domnule trebuie să te îmbrăcăm din nou fiindcă condiţiile de la Spitalul Militar nu sunt propice pentru o intervenţie chirurgicală”. M-au dus la Spitalul Judeţean, n-am mai fost conştient cam de la jumătatea traseului de la Spitalul Militar la cel Judeţean. M-am trezit când era aproape terminată operaţia.
Am avut o operaţie foarte grea, am suferit o rezecţie majoră de intestine, subţire şi gros. Eu mai am vreo 80 de cm de intestine subţire în mine. Fata mică care m-a însoţit cu maşina până la spital a fost lăsată în holul de aşteptare. Ea avea 13 ani atuncea, mamă-sa a fost adusă cu o altă maşină, dusă direct la morgă, au dezbrăcat-o şi i-au adus fetei hainele şi bijuteriile pe care le avea mamă-sa. Fata a adormit acolo pe un scaun. După miezul nopţii un medic chirurg care era de gardă, a observat-o, a luat-o şi a băgat-o într-un cabinet stomatologic şi acolo a dormit până a doua zi dimineaţa. Fratele meu a auzit ce-am păţit, eu şi familia mea, a venit şi a luat-o pe fată de la spital şi a dus-o acasă. După operaţie, la două săptămâni, mai precis în noaptea de 3 ianuarie, am făcut o septicemie, am fost redeschis şi operat din nou. Era mare criză de antibiotice. Au început să sosească ajutoare din străinătate şi am beneficiat şi eu de astfel de medicamente sosite din Belgia, de la Comandamentul NATO. Acele medicamente de mare valoare erau fabricate la noi în ţară, la Iaşi. După alte două săptămâni, mai precis în data de 11 sau 12 ianuarie, pentru că situaţia sănătăţii mele se înrăutăţea pe zi ce trece, cu ajutorul unor prieteni, în speţă a profesorului Vintilă de la Institutul Agronomic, am fost trimis la tratament într-o stare mai mult de comă. Am fost trimis în Belgia, la Bruxelles, la o clinică universitară cu un avion care adusese ajutoare pentru spitalele din Timişoara. Acolo am mai stat internat încă şase săptămâni până m-au pus pe picioare şi apoi am venit înapoi. La Bruxelles m-am bucurat de toata atenţia personalului de acolo. Eram singurul rănit în Revoluţie care a fost în Belgia. Am plecat din România cu un avion militar. M-am trezit că în momentul în care a trebuit să vin acasă, eu nu putea să ies din Belgia pentru că nu aveam intrare la ei în ţară. Şeful spitalului, având o cunoştinţe pe la Ministerul de Externe, a explicat care este situaţia şi în ce condiţii am ajuns eu la ei şi mi-au dat o viză de 24 de ore intrat şi ieşit.
(Ce vă amintiţi de perioada în care aţi fost internat acolo?) Din primul moment când am ajuns acolo, am fost înconjurat cu foarte mare afecţiune de românii care se aflau acolo, exilaţi sau care au plecat legal din ţară şi se aflau în Belgia, ca urmare a unui reportaj care mi s-a făcut de un post de televiziune locală de acolo. Am fost ajutat cu bani, medicamente, vizite, de toate. Din ţară nu am primit niciun fel de mesaj. Eu am primit, cât am stat acolo, o notă de plată pe care trebuia să o achit. Până la urmă Ministerul Sănătăţii a achitat factura care a fost de 36 000 de dolari. Mi s-a imputat de către autorităţi că eu am plecat clandestin din ţară, vă daţi seama, eu eram în comă. În primele zile cât am fost la Spitalui Judeţean, fratele meu a încercat să ridice de la morgă corpul soţiei mele pentru a-l înmormânta. A fost amânat şi până la urmă, dat fiind că a fost ameninţat cu pistoale automate de doi miliţieni, a renunţat. După câteva zile s-a aflat că în noaptea de luni spre marţi cadavrele au fost îmbarcate într-un camion frigorific şi transportate la Bucureşti, unde au fost arse într-un crematoriu. M-am reîntors de la spitalul din Bruxelles pe 28 februarie. Am fost adus în ţară de nişte prieteni din Germania care mă vizitau acolo, pe care i-am rugat să mă aducă în ţară pentru că, deşi eram vindecat, eram foarte slăbit pierdusem 20 de kg în greutate. Au venit şi m-au adus cu maşina. Când am venit acasă, am mai stat în convalescenţă câteva săptămâni. Fetele şi-au mai revenit între timp, ca urmare a morţii mamei. În ’90, în mai au fost primele alegeri. Am fost contactat de un amic şi întrebat dacă nu vreau să candidez pentru Parlamentul României. După ce m-am consultat cu rudele am răspuns pozitiv. Formaţia politică pentru care eu am candidat la alegerile din ’90 a fost Partidul Democrat al Muncii care, sigur, a fost un apendice al fostului FSN, am aflat ulterior. După ce am fost ales ca deputat de Timiş şi mi-am dat seama de adevărata “culoare politică” a acestui partid, după ce s-au liniştit un pic apele şi Ilie Verdeţ a pus mâna pe acest partid, imediat mi-am exprimat punctul de vedere, am demisionat şi am rămas în continuare, un an şi jumătate, ca independent în Parlamentul României.
(Unde aţi fost împuşcat?) Am fost împuşcat în abdomen, iar un glonţ mi-a pişcat pulpele de la amândouă picioare. Am aflat că fusese dat un ordin care spunea că spitalele militare să acorde asistenţă medicală numai militarilor, nu şi civililor. Dacă aş fi rămas la Spitalul Militar şansele mele de a supravieţui erau foarte slabe pentru că dotarea spitalului din punct de vedere chirurgical era departe de cea a Spitalului Judeţean. La Spitalul Judeţean am fost ţinut numai la terapie intensivă. În salon am fost unul dintre cei mai grav răniţi, dacă nu cel mai grav. Cât am stat aici în spital, eu am stat cu intestinele la vedere, permanent îmi făceau perfuzii.
Revoluţia n-a fost ceva organizat, e părerea mea personală. Argumentul în acest sens a fost spontaneitatea cu care a izbucnit şi acea fraternitate care a existat între toţi participanţii la revoluţie. Sunt convins că a fost o revoluţie. A fost exploatată de oameni care au ajuns la putere ulterior. În spital am fost anchetat de un procuror militar. Era de la Procuratura Militară din Cluj şi avea gradul de locotenent colonel. Mie mi-a lăsat impresia că vrea să mă ajute.
(Aţi văzut oameni morţi?) Nu, în afară de acel om care a fost identificat ca terorist şi care a murit, aflat fiind lângă patul meu, alţi oameni morţi, n-am văzut. Am auzit trăgându-se când eram în spital. În noaptea de 18 spre 19 când au fost furate cadavrele, a fost o pană de curent programată, pană în ghilimele. În 17 decembrie, eu şi familia mea am fost primele victime.
(S-a tras şi după 22?) Da. Eu am fost dus la aeroport ca să fiu transportat în Belgia pe 11 ianuarie. Tot timpul ăsta am auzit împuşcături. Încă se trăgea. În special noaptea. În ianuarie ’90, când au început să fie revendicaţi cei care au decedat, fata mea cea mare a fost agresată şi bătută pe stradă, de către cel care a împuşcat-o pe soţia mea, pentru că ea a început să caute dovezi.
(Cine e respectivul?) Căpitanul Joiţoiu. (Nu aţi intentat proces?) I-a intentat proces Procuratura Militară în urma unor dezvăluiri din presă. A fost condamnat în primă instanţă la 18 ani de închisoare, iar la recurs a fost achitat. Mai mult nu pot să vă spun.
(Dvs. aţi depus mărturie la proces?) Eu am fost audiat ca parte în proces. S-a făcut şi o reconstituire. Când s-a făcut reconstituirea trebuia să particip şi eu, însă citaţia prin care mi se aducea la cunoştinţă faptul că eu trebuie să fiu la ora cutare, în data cutare, în locul cutare, unde s-a produs evenimentul, a făcut de la Tribunalul Militar până în cartierul Ronaţ (tot în Timişoara – n. n.) în care locuiesc, două săptămâni. Vă daţi seama. Şi când a ajuns la mine a fost toată violată şi lipită cu scoci. Cineva a avut interesul să manipuleze, să restrângă posibilitatea ca adevărul să iasă la iveală. Scrisoarea am primit-o sâmbătă, reconstituirea a avut loc vinerea sau joia, cu o zi sau două înainte de a primi eu scrisoarea şi s-a încheiat toată tărăşenia. Am participat şi la procesul care a avut loc la Casa Tineretului. (Ce s-a întâmplat?) Păi în momentul de faţă toţi sunt liberi.
(Ce părere aveţi de legea 42?) Este o lege imperfectă. (De ce?) Pentru că, după părerea mea, de această lege n-ar trebui să beneficieze decât cei care au fost răniţi şi cei care au decedaţi în familie. Eu consider că nu se poate face o distincţie clară între unul care a luptat mai mult sau unul care a stat trei nopţi în balconul operei. Aşa îşi fac loc impostorii şi exploatatorii unor astfel de evenimente, care beneficiază de nişte drepturi pe care nu le merită. Eu, dacă aş fi sănătos ca înainte de revoluţie, aş fi renunţat la orice drepturi care mi s-au dat până acuma. Beneficiez de avantaje, am fost scutit de impozitul pe salariu când am fost salariat, plătesc 50% din impozitul pe casă şi grădină, la sfârşit de an primim o sumă de la Fondul de ajutorare a răniţilor.
(Vă consideraţi revoluţionar?) Nu. Revoluţia a fost spontană. Eu zic că toţi cei ce au participat la revoluţia asta se pot considera revoluţionari. Un revoluţionar trebuie să aibă idei premeditate.
(Ce înţelegeţi prin comunism?) Comunismul este o doctrină care îngrădeşte până în cele mai mici elemente drepturile individului, sacrifică drepturile individuale proclamând drepturile colective. (Credeţi că se va afla adevărul?) Pe măsură ce timpul va trece adevărul va fi tot mai estompat. Oamenii vor uita tot mai mult.
Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara în 18 aprilie 1997 cu Vasile BĂRBAT
IOANA BĂRBAT (şi-a pierdut mama în 17 decembrie şi tatăl ei, Vasile Bărbat, a fost rănit)
Mă numesc Bărbat Ioana, m-am născut în data de 15 iunie 1977 la Timişoara, sunt de naţionalitate româncă, acuma termin liceul.
În 17 decembrie 1989, am venit de la Dumbrăviţa, era 17,30-18 seara. Am ajuns în Piaţa Unirii, de acolo trebuia să o luăm pe sora mea de la lucru. Nu mai era nimeni acolo. Am auzit focuri de armă. Mama tot “Hai să vedem ce se întâmplă”. Veneau mulţi oameni dinspre Piaţa Libertăţii spre Unirii şi toţi ziceau că e revoluţie. Am luat-o pe Alecsandri înspre Piaţa Libertăţii. Am ajuns în Libertăţii, chioşcul de bilete ardea pe linia de tramvai, piaţa era goală, nu era nimeni numai un cordon de militari şi o maşină tot de militari. Strada Alecsandri de la garnizoană încolo, înspre centru era plină şi Alba Iulia la fel. În Piaţă efectiv nu era nimeni. Am ajuns în faţa garnizoanei şi au început să tragă. Am luat-o la fugă spre intrarea în garnizoană, mama a căzut în faţa intrării, tata după colţ şi eu m-am ghemuit. S-a liniştit totul şi după câteva secunde am început să o strig pe mama. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Mama nu făcea nici o mişcare, parcă era moartă. Nu-mi venea să cred că era moartă. L-am luat pe tata şi i-am spus “Hai să plecăm repede de-aicea că cine ştie ce se întâmplă”. Parcă aruncaseră cu ceva gaze lacrimogene. El mi-a spus “Nu pot să mă ridic, că sunt rănit”. Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac de piele şi cu diplomat, a chemat câţiva militari şi ne-au băgat lângă Restaurantul Militar. Am stat acolo vreo jumate de oră, pe mama au pus-o pe scări, pe tata pe ciment pe jos şi eu lângă ei. Am început să strig să-i ajute. A venit un colonel de armată sau nu ştiu ce era şi-a început să zbiere la mine că să nu mai ţip, că mă bate, că asta merităm.
Până la urmă a venit un doctor de la Spitalul Militar cu ceva asistenţi, i-au luat pe amândoi şi i-au dus la Spitalul Militar. Pe mama au dus-o la morgă şi pe tata în sala de operaţii. (Tu n-ai fost rănită?) Nu, mie mi-au găurit haina în vreo trei locuri, un glonte m-a ars la mână şi unul mi-a trecut pe lângă ureche. Am stat în spital vreo jumate de oră, după care mi s-a spus că trebuie să merg cu tata la Judeţean. Ne-au băgat într-o salvare. Am ajuns la Judeţean, acolo era linişte. Era ora 18. Au luat toate datele, pe el l-au dus în sala de operaţii şi pe mine m-au lăsat în sala de aşteptare. După vreo 20 de minute au adus-o pe mama cu o dacia combi şi au dus-o direct la morgă. După aia a început să vină puhoi, plin de salvări şi maşini personale. Erau toţi răniţi, nu mai aveau tărgi pe ce să-i ducă, era plin de bălţi de sânge pe acolo. Mie mi-or adus hainele şi bijuteriile, tot ce avea mama şi tata şi mi-o zis să stau liniştită că n-am ce să fac. Au adus zeci poate chiar sute de răniţi în spital. Ţin minte că stăteau pe coridor, în sala de aşteptare, n-avea unde să-i ducă. La un moment dat, toată lumea zicea “Se trage în faţă la Judeţean”. Era vreo două, cam aşa ceva. Pe mine m-au băgat în cabinetul de stomatologie şi mi-au dat un distolonocalm să pot să dorm. Am adormit după jumătate de oră. (Cine trăgea?) Nu ştiu exact, am impresia că armata. Pe la patru o început să plouă. Nu s-a mai auzit nimic, s-a liniştit totul. Dimineaţă pe la 7 ştiu că a venit unchiul meu după mine să mă ducă acasă. Am ieşit din spital şi m-am dus acasă cu tramvaiul. Eram plină de sânge pe haine. Am ajuns acasă pe la vreo opt. Verişorul meu a reuşit să intre în spital, era student la medicină. Aveam o prietenă foarte bună care lucra la Judeţean şi-am rugat-o să intre în morgă să vadă unde e pusă mama. Mi-a zis că n-a putut să intre, pentru că erau atâţia morţi de trebuia să calci pe ei. Verişorul meu o fost în noaptea de 18 spre 19 în Judeţean, s-a luat curentul în noaptea aia şi-a reuşit să vadă cum îi scotea pe morţi în saci negri şi-i băga într-un trailer. A numărat până la 43, 44 după aia n-o mai putut, o pierdut numărătoarea. Au fost mai mulţi decât se spune. A doua zi, în 19 dimineaţa, morga era goală. În aceeaşi zi, pe mine m-au mutat la şeful lu tata, pe mine tot timpul mă mutau, nu stăteam niciodată în acelaşi loc mai mult de 3-4 zile. După aia s-au liniştit toate, pe parcurs.
(Care era starea de spirit de la spital?) Toată lumea fugea dintr-o parte în alta, nu ştiau ce să facă, era pentru prima dată când primeau împuşcaţi, erau disperaţi. Tatăl meu a fost operat în 17 noaptea şi-a rămas desfăcut, deci nu l-au cusut. N-avea voie să mănânce şi să bea apă, nu se putea mişca şi-a stat aşa până în 2 ianuarie, când l-au operat din nou. După ce l-au operat a doua oară a fost foarte rău. Trebuia să plece la Viena, dar cu trenul n-ar fi rezistat. Şeful lui s-a dus la aeroport să găsească un elicopter. Tocmai venise un avion american cu ajutoare, şeful lui s-a pus în genunchi la o româncă şi i-a zis “Luaţi-l că aici moare”. Au anunţat din avion să-l pregătească ca să-l ducă dincolo. L-au dus la aeroport învelit într-un cearşaf şi au plecat în Belgia.
(Îţi aminteşti ceva de zilele anterioare datei de 17 decembrie?) În 16 am impresia că am luat vacanţă. Înainte cu câteva zile când veneam de la şcoală tot vedeam lume adunată în Maria, acolo la Tokes. Eram mică, aveam 12-13 ani. Era foarte multă lume adunată acolo. Atât îmi aduc aminte.
(Pe mama ta aţi mai găsit-o?) Nu, pe ea n-am mai găsit-o. (Ai fost la proces?) Da, am fost la proces, ştim cine a tras, l-au găsit vinovat şi i-au dat 18 ani de puşcărie. După vreo două luni am primit citaţie la proces, la recurs, cu două zile întârziere. Recursul era deja făcut, a doua oară l-au găsit nevinovat, din lipsă de probe. Acum e în libertate. Pentru mine totul a fost un şoc foarte mare, mă enervez foarte repede, dacă aş mai auzi împuşcături cred că aş înnebuni.
(Crezi că se va afla adevărul?) Adevărul se va afla numai dacă vor vorbi cei vinovaţi. Altfel, nu cred. (Participi la comemorări?) Da, tot timpul, în fiecare an. În fiecare an merg acolo pentru că e ca un parastas, când îţi moare cineva, ca o pomană. Numai că acolo nu este o singură persoană, sunt mult mai mulţi. Eu nu mă duc pentru că merg alţii, merg pentru că aşa se face pentru fiecare şi n-ai voie să-i uiţi. Pentru că sunt mame, taţi, surori, fraţi.
(Crezi că a fost o revoluţie?) Nu ştiu ce să zic, lumea a ieşit în stradă şi alţii au început să tragă. Asta se putea rezolva şi altfel.
Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara în 20 aprilie 1997 cu Ioana BĂRBAT
IOAN BÂNCIU
Mă numesc Bânciu Ioan, am 52 de ani şi sunt vicepreşedinte la Asociaţia Memorialul Revoluţiei. O să mărturisesc despre participarea mea la Revoluţie, împreună cu familia mea.
În data de 16-17 dec. 1989, când a izbucnit Revoluţia la Timişoara, oamenii au fost foarte entuziasmaţi să schimbe ceva. Au ieşit în stradă masiv şi s-au manifestat în toate zonele Timişoarei, pe toate străzile.
Despre mine şi soţia mea* pot spune că pe data de 16 dec. nu am participat la Maria, la pastorul L. Tökes, unde a început Revoluţia. Noi am trecut numai cu tramvaiul şi am văzut că acolo sunt oameni. În dimineaţa zilei de 17 decembrie, când am aflat ce s-a întâmplat în noaptea care trecuse, nu am putut să ne abţinem şi am ieşit pe străzile Timişorii, iar tot ce s-a întâmplat în acea zi se încheie cu decesul soţiei mele în Revoluţie.
În acea dimineţă s-a întâmplat ceva mai deosebit ca altădată. M-am trezit pe la ora 6 şi n-am mai putut să dorm. Spre deosebire de alte duminici m-am hotărât să o las pe soţie să doarmă şi eu să plec să fac cumpărături, fiindcă atunci nu se găseau alimente, iar duminica dimineaţa era un prilej de a găsi ceva la cozi.
Am plecat la cumpărături şi am stat la coadă la ouă şi la brânză şi, spre surprinderea mea s-au găsit de toate în acea dimineaţă. Din cauză că în noaptea aceea izbucnise Revoluţia, cei care repartizau alimente au dat de toate la alimentară, numai ca lumea să nu manifesteze în continuare. Am aflat atunci ce se întâmplase în data de 16 noaptea, când s-a manifestat în toate zonele Timişorii. S-au strigat lozinci toată noaptea. Au venit din toate zonele Timişorii şi au strigat ” Libertate! ”, “ Jos Ceauşescu! ”. Pentru mine a fost o bucurie mare că s-a întâmplat acest lucru şi abia aştaptam să văd ce o să se întâmple. Am spus celorlalţi că ” gata, Ceauşescu nu mai are multe zile şi trebuie să cedeze “, pentru că în alte ţări din jurul nostru erau schimbări masive pe plan politic şi numai la noi era o întârziere. Abia am aşteptat să ajung acasă, să-i spun soţiei mele că a început Revoluţia. Când am intrat în casă, am văzut că ea încă dormea. Era 7 şi ceva şi spre deosebire de alte zile, când ea se ducea şi făcea cumpărături, acum nu s-a trezit, ci dormea. Mi s-a părut atât de liniştită şi de frumoasă cum doarme, încât mi-era frică s-o scol. Până la urmă m-a simţit, a deschis ochii şi i-am spus despre ce-i vorba. S-a bucurat şi ea foarte mult, iar primul lucru pe care mi l-a spus a fost că „dacă tu eşti aşa de bucuros şi eu sunt bucuroasă, fiindcă o să se schimbe ceva, o s-o ducem şi noi mai bine”. Aveam trei copii şi era greu să trăieşti din două salarii mici. Mi-a spus că se bucură pentru schimbările care or să fie şi să-i promit că în duminica aia merg cu ea la biserică. Ea frecventa o biserică penticostală. Încă nu era botezată acolo, dar mergea, iar eu n-o opream. Eu fiind ortodox am admis mai greu acest lucru, dar era bine că era credincioasă. I-am promis că în ziua aceea merg cu ea la biserică. Ne-am dus în Piaţa Maria. Chiar în zona aceea era Biserica Betel unde se aduna multă lume.
Tramvaiele nu circulau, aşa că am mers pe jos. Am luat cu noi şi copilul cel mic (care avea atunci doi ani). L-am pus pe umeri şi am trecut printre soldaţi. Erau acolo soldaţi, miliţieni, securişti – în civil, care văzânu-mă cu copilul, m-au lăsat să trec.
Am trecut prin Piaţa Maria, apoi am ajuns la Biserica Betel. Lumea a ieşit pe străzi să vadă ce se întâmplă şi aşa s-au adunat tot mai mulţi. La Maria erau toate vitrinele sparte. Soldaţii erau cu scuturi şi ţineau bastoanele într-un mod ameninţător.
Am participat la slujba religioasă de la Biserica Betel, împreună cu soţia mea. A fost frumos, mi-a plăcut, dar eu eram mai mult cu gândul la ce se întâmplă afară.
Până la urmă slujba s-a terminat – în jurul orei 12, însă noi am ieşit cu vreo 20 de minute înainte şi am intrat în rândul manifestanţilor, căci la ora aia era deja foarte multă lume. Un grup mare de soldaţi a venit cu drapelul de luptă din unitate şi i-au obligat pe soldaţii de acolo să cânte cântece patriotice şi să fie, într-un fel ameninţător pentru participanţi, să fie descurajaţi. Acel pluton a ajuns până la Catedrală, iar în urma lor s-a adunat multă lume care i-a urmat. În acel grup care a început să strige lozinci am intrat şi eu cu soţia şi cu copilul. Am ajuns apoi în faţa Operei unde ne-am întâlnit cu un alt grup care începea să manifesteze şi o masă mare de oameni- vreo 5000 – s-a îndreptat spre Complexul Studenţesc ca să-i cheme pe studenţi. Toată lumea ştia că studenţii sunt cei care au iniţiativă şi ei trebuie deci să fie în faţă.
Pe traseul Podul Michelangelo, Complexul Studenţesc s-au strigat lozinci “Jos Ceauşescu! “ Români veniţi cu noi !”, “ Voi sunteţi români! ”, “ Libertate!”, “ Vrem mâncare la copii! ”. Eu, soţia şi copilul eram ceva mai în spate, însă toţi cei care manifestau erau foarte bucuroşi.
Forţele de ordine se dădeau la o parte, dar nu era încă ordin să se tragă şi nici muniţie de război n-aveau. Pentru noi era o victorie mare căci erai liber să strigi ce vrei. Am mers cu soţia mai în faţă. Copilul fiind la mine pe umeri a strigat şi el cu noi ” Libertate, libertate ”, iar la un moment dat vocea lui s-a auzit mai tare ca a celor din jur, iar doi bătrâni care erau pe trotuar m-au rugat să-l dau pe copil jos de pe umeri, căci ei vor să-l sărute, pentru că au fost atât de bucuroşi când l-au auzit strigând. Copilul avea atunci doar doi ani şi jumătate.
Eu m-am dus apoi chiar în faţă, lăsând soţia şi copilul mai în spate, şi am intrat în grupul în care se striga cel mai tare. Acolo se dădea tonul la lozinci. Am inventat şi eu lozinci.
Am strigat şi “Studenţi veniţi cu noi! ‘’. I-am îndemnat să coboare de la cămine, dar mulţi plecaseră acasă căci li se dăduse vacanţă mai devreme ca altădată. Se pare că se ştia că o să fie ceva în Timişoara şi de aceea au fost trimişi acasă.
Am colindat prin tot Complexul, apoi ne-am îndreptat spre Consiliul Judeţean, unde erau forţele de ordine şi organele de partid locale. Acolo erau maşini militare, tancuri de apă, soldaţi cu baionetele îndreptate spre noi. Am început să strigăm lozinci de pe loc. S-au oferit să vină în faţă femei şi copii, fiindcă ne gândeam că soldaţii şi miliţienii n-o să dea în femei şi copii. Strigam “ Armata e cu noi! ”, “ Fără violenţă!”, ” Soldaţi, soldaţi pe cine apăraţi?! ”, dar lozincile n-au avut efect, căci soldaţii au primit ordin să acţioneze şi au înaintat înspre noi, iar din tunurile de apă au izbucnit spume de apă – cum se aruncă la clădirile incendiate- şi au aruncat cu apă spre noi.
În acel moment grupul s-a rupt în două- tinerii, mai curajoşi au atacat acele maşini şi soldaţii au rupt-o la fugă. N-a durat mai mult de un minut şi maşinile erau devastate, iar cei care erau în maşină au fost scoşi de acolo cu forţa şi obligaţi să se retragă. Toate cauciucurile de la maşini au fost incendiate.
Populaţia s-a îndreptat şi înspre Judeţeana de partid pentru că şefii s-au retras în Consiliul Judeţean, iar armata a fost regrupată în spate. S-au spart geamurile şi s-a intrat pe geamuri, apoi s-au deschis porţile din faţă şi s-a intrat masiv înăuntru. Manifestanţii au cucerit clădirea.
La etajul unu a apărut o tânără cu steagul tricolor găurit –era decupată stema- iar miile de manifestanţi care erau în stradă au strigat “ Victorie, victorie !”, “ Ura, ura !”.
Asta era în 17 dec., cam pe la ora 13-13 şi douăzeci. Din balconul de la etajul 1 au fost aruncate fotolii, obiecte de lux, cărţile lui Ceauşescu, panourile- care au fost rupte şi călcate în picioare. În partea stângă a clădirii, la parter, a izbucnit un incendiu şi au ieşit flăcări şi un fum gros ce acoperea toată clădirea.
Armata şi forţele de ordine s-au regrupat şi au venit masiv din toate direcţiile. Manifestanţii s-au retras, iar cei care au fost prinşi în clădire au fost arestaţi.
Mi-aduc aminte că unul din manifestanţi, care a fost prins pe treptele din faţa Prefecturii, era rănit, căci era plin de sânge şi zăcea pe jos. Soldaţii nu l-au ridicat şi nici pe noi nu ne-au lăsat să-l ridicăm. Fusese probabil împuns cu baioneta, de soldaţi.
Eu fiind ulterior vicepreşedinte la Asociaţia 17 decembrie, ştiu precis că nu am avut nici un rănit care să declare că a fost rănit pe treptele Prefecturii, la ora 13 şi 20 de minute, şi niciunul din morţii Timişorii nu e în evidenţă că ar fi murit la ora aia. Dacă ar fi fost atunci mort, atunci ar fi primul mort al Revoluţiei din Timişoara. Noi avem însă înregistrat că primul mort a fost la ora 14 şi ceva, la Podul Decebal. E posibil ca acel tânăr să fi murit şi să fie din cei dispăruţi sau să fi fost rănit şi să nu se fi prezentat la Asociaţia 17 dec.
Despre fata care a apărut la balcon, cu acel drapel găurit, nu am sesizat nici o declaraţie ulterioară, în niciun ziar, că ar putea trăi. Dacă ar trăi ar fi una dintre revoluţionare şi am cunoaşte-o. Nimeni nu ştie însă de ea nimic – probabil că şi ea a fost făcută dispărută.
După ce am manifestat aicea, m-am îndreptat spre casă, bănuind că soţia nu a urmat tot traseul. Locuiam pe Calea Girocului, acum Calea Martirilor.Am găsit-o curăţând cartofi, ca să facă mâncare. O supă era făcută. Eu am zis că plec înapoi, că nu mai am răbdare până se face mâncarea. Între timp a venit şi un coleg la mine şi am povestit despre ce se întâmplă în oraş. A zis că vine şi el cu mine. Soţia, văzând că-s aşa grăbit, a zis că nu mă lasă să plec singur şi că vine şi ea cu mine. Cartofii au rămas aşa în oală, curăţaţi, şi nu i-a mai făcut nimeni. Pe la ora 4 şi ceva după-masă am ieşit iar în oraş împreună cu soţia. Copilul a rămas de data asta acasă cu surorile lui ( cea mare avea 11 ani ).
Ne-am dus în Centru, unde se aflau manifestanţii. Pe deasupra noastră se trăgea cu trasoare colorate. De-acolo ne-am îndreptat înspre Piaţa Libertăţii, de unde se auzeau împuşcături. La ora aceea, în Piaţa Libertăţii se trăgea cu gloanţe adevărate, noi însă nu ştiam şi am vrut să ne îndreptăm chiar acolo unde era focul luptei.
Soldaţii ne-au oprit şi au spus să nu înaintăm, căci trag în noi. Ne spuneau “întoarceţi-vă, vi
s-a urât cu viaţa?! ”. Când am văzut că ne ameninţau că ne omoară, ne-am întors din drum. Eram doar 5-6 persoane care aveam curajul să ne îndreptăm spre zona respectivă. Am ajuns din nou în Centru, în Piaţa Operei.La Catedrală era plin de manifestanţi care nu mai strigau lozinci, pentru că în Timişoara deja se trăgea cu gloanţe. Au apărut incendii masive, chiar în Centru ardeau vreo trei magazine- librăria, magazinul de jucării- cu flăcări până la etajul 2.
S-a format apoi un grup care s-a focalizat în dreptul Primăriei, Consiliul local de atunci, unde nu puteam intra pentru că era înconjurat de forţe de ordine, cu armele îndreptate spre noi. S-au strigat din nou aceleaşi lozinci de revendicări, dar şi lozinci religioase. Soţia a fost printre cei care a dat tonul, strigând “ Există Dumnezeu, există Dumnezeu! ”. S-a cântat şi“ Deşteaptă-te române ”, “ Hora Unirii ”- se prindea lumea de braţ şi înainta cântând.
S-o luat apoi hotărârea să se plece spre Complexul Studenţesc – să-i luăm şi pe studenţi. Am urmat traseul peste Podul M.Viteazul, Bdul V. Pârvan, Complexul Studenţesc.
Forţele de ordine care erau în faţă se dădeau la o parte şi noi înaintam victorioşi.Curajul era enorm de mare şi nu ştiam că în Piaţa Libertăţii deja au murit oameni, că în alte zone deja se trăsese.Deasupra noastră ne-a urmărit pe tot traseul un elicopter militar, care în mod ameninţător se lăsa până jos, aproape de noi. Lumea însă nu s-a speriat.
Nici de data asta nu au coborât prea mulţi studenţi, căci nu erau prea mulţi în Complex. S-a mers la porţile căminelor, pentru că s-a strigat că ele sunt închise şi nu vor să-i lase pe studenţi, şi s-au deschis forţat porţile căminelor. S-a strigat apoi “ Veniţi cu noi, porţile sunt deschise”.
Soţia era la braţ cu mine. Grupul a luat-o apoi din nou înspre Centru, iar soţia mi-a zis:
” Nelule, nu ar fi mai bine să mergem acasă ?! ”, pentru că noi mergeam în sens opus locuinţei noastre. Probabil şi-a adus aminte că are trei copii acasă, dar eu am uitat şi i-am zis că eu mă duc să văd ce se întâmplă, căci nu puteam să renunţ la toată manifestaţia asta.
Ea a luat atunci hotărârea nefericită să mă urmeze. Ar fi putut să plece din nou acasă, cum făcuse dimineaţă când a plecat cu copilul acasă.
Am mers pe strada Ofcea şi am strigat celor care erau în balcoane “ Români veniţi cu noi ”, „Şi voi sunteţi români ”. Am ajuns apoi pe bulevardul V. Pârvan şi la Podul Decebal, pe străduţa care separă Parcul Poporului de Canalul Bega. Din gard până la Bega era ocupat cu manifestanţi, care se ţineau de braţ. Erau cel puţin 10 000 de manifestanţi. Când am ajuns la colţ, să o luăm pe Podul Decebal, toate luminile din zonă, din faţa şi din spatele nostru s-au stins şi am înaintat prin beznă. Unii spuneau că mergem la Consiliul Judeţean, alţii ştiau că merg la Poliţie pentru eliberarea arestaţilor din noaptea trecută, de 16 spre 17 decembrie, când au fost foarte mulţi arestaţi. Pe Podul Decebal au fost forţe de ordine- grăniceri, armata. Erau şi două tancuri şi încă o maşină militară, care blocau trecerea. Când am văzut că nu se mai putea trece am strigat din nou „Fără violenţă! ”, “ Soldaţi, soldaţi, pe cine apăraţi! ”, ” „Armata e cu noi! ”, dar a început să se tragă, de data asta nu cu gloanţe oarbe şi fără nici o somaţie : au tras în plin.
N-am realizat că se trage în manifestanţi până când primele 10 rânduri care erau în faţă au căzut. Am rămas descoperiţi şi am văzut cum ies scântei din pietrele de pe jos şi din stâlpi.
Eram undeva pe trotuar, în dreapta şi primul gest pe care l-am făcut a fost că am luat-o pe soţie şi am vrut să ne lipim de stâlpii de beton din gardul din dreapta, dar în momentul când ne-am îndreptat spre gard, soţia a căzut, ţinându-se de braţul meu. M-am aplecat asupra ei şi am întrebat-o “ unde te-a lovit ? ”, iar ea mi-a zis “ nu ştiu, nu ştiu”.
Mărturisesc acum, după 7 ani, ceea ce n-am mărturisit înainte, şi anume faptul că a mai zis ceva, dar atunci n-am avut curajul s-o spun pentru că mă simţeam vinovat. A mai spus: “ Nelule, tu m-ai adus aicea ”, deci a fost un reproş la adresa mea. Am încercat s-o ajut, i-am găsit rana în spate de unde sângera. Am scos maieul de pe mine şi am pansat-o cu el, dar ea nu mai mişca. Erau mulţi răniţi acolo, se auzeau strigăte…
Cei care au tras au mai tras încă jumătate de minut, după care au oprit tragerea.
Erau tineri care au mers să ajute răniţii. Cine a avut norocul să aibă lângă el un prieten, prietenă, soţ sau soţie, şi-a luat rănitul sau mortul şi l-au dus în spatele lor, până la Bdul Pârvan, unde erau maşini particulare forţate să ia răniţii. Foarte curios, în 5 minute, au apărut şi salvările, deci s-a ştiut că se trage la Podul Decebal. Într-una din aceste maşini am dus-o şi eu pe soţia mea, la Spitalul Judeţean, în braţele mele, lângă şofer. Speram că mai trăieşte, căci o simţeam că-i caldă. Am rugat acolo pe un medic s-o ajute. Mi s-a zis apoi să vin a doua zi dimineaţa.
Am plecat acasă pe la 8-8 jumate seara. Stăteam aproape de Spitalul Judeţean, în Calea Girocului. În acel moment, la mine pe stradă se manifesta. I-am găsit pe copiii mei în stradă, printre tancurile care erau blocate în Calea Girocului. Noroc că acolo nu s-a tras atunci, ci peste o oră, căci dacă se trăgea şi ei puteau fi ţinta acelor gloanţe. Am spus vecinilor şi copiilor ce s-a întâmplat, iar fetiţa mea a leşinat şi a căzut pe o maşină în stradă. şi-a revenit şi am dus-o sus.
Vreau să spun că am participat la Revoluţie cu toată familia. Inconştient, foarte mulţi timişoreni au ieşit în stradă, alături de cei care manifestau, neştiind că forţele de represiune or să acţioneze în felul în care au acţionat, soldându-se cu foarte mulţi morţi şi răniţi, pe care i-au furat apoi şi i-au făcut dispăruţi.
Am anunţat rudele din ţară, ca să vină şi să mă ajute să facem o înmormântare creştinească. Au venit repede, dar nu ne-au lăsat să ne apropiem de Spitalul Judeţean şi până pe 22 decembrie n-am putut să intrăm la morga spitalului.Rudele au plecat, iar eu am aflat apoi că soţia a fost printre cei care au fost transportaţi la Bucureşti şi arsă la crematoriu.
… Asta a fost tragica participare a familiei mele la Revoluţie.Regret foarte mult că prin Revoluţie idealurile soţiei mele nu s-au realizat, nici în cei 7 ani- cât au trecut de-atunci.
Martirii Revoluţiei sunt uitaţi, copiii orfani ai Revoluţiei, de asemenea sunt uitaţi.
Am avut o speranţă mare că după alegerile din noiembrie se va spune adevărul, se va face dreptate, dar deocamdată sunt numai speranţe.
Fac un apel celor care vor ascvulta sau citi declaraţia mea, să se facă dreptate în legătură cu eliberarea certificatelor de revoluţionar, deoarece au apărut foarte mulţi revoluţionari falşi în ţară, care atunci au acţionat împotriva noastră şi a Revoluţiei, iar acum au certifacat de revoluţionar. Legea 42 a rezolvat numai parţial situaţia. Soţia a fost declarată erou martir.
Au fost duşi la Bucureşti şi arşi la crematoriu pentru că ăsta a fost ordinul primit de la Elena Ceauşescu, pentru ca cei morţi să fie declaraţi dispăruţi – că au fugit peste hotare. În acest fel, dacă Ceauşescu câştiga, nu se recunoştea că a tras cineva în ei şi că au fost omorâţi, ci s-ar fi spus că au fugit peste hotare.
…În noaptea de 17 spre 18 dec. eu n-am putut dormi, căci am auzit împuşcături până la 4 şi jumătate dimineaţa, pentru că se trăgea pe Calea Girocului.Dintr-o dată a venit o furtună mare- ca în plină vară- cu tunete, fulgere şi trăznete. A căzut o ploaie uriaşă care a spălat tot sângele vărsat în noaptea aceea pe străzile Timişoarei.
În acele zile au fost manifestaţii mari la ELBA. Pe 20 dec. a ieşit toată Timişoara în stradă şi s-a declarat grevă generală.
Revoluţia adevărată a fost însă în 16, 17, 18 şi 19 dec. şi e greşit să spunem că Revoluţia a început în 20 sau 22 dec.
Cei care trăgeau erau soldaţi, grăniceri, forţele de securitate, o trupă de comando adusă de la Buzău, cu soldaţi instruiţi special pentru antitero. În mare parte a tras armata, căci ea a avut cele mai mari efective în stradă.
Terorişti au fost după 22 dec. Ei erau tot români de-ai noştri şi anume cei care erau fideli lui Ceauşescu- au făcut pe teroriştii şi au tras. Armata, în data de 22 dec. a trecut de cealaltă parte, dar teroriştii au fost cei care nu s-au predat şi au făcut în continuare scenarii de revoluţie. După 22 decembrie Revoluţia a fost o înscenare, totul a fost înscenat, pentru ca lumea să meargă acasă, fiind Revoluţie, iar cei care au urcat în balconul de la Bucureşti să se pregătească şi să preia puterea.
Pe 21 dec. mulţi timişoreni au fost şi-n Bucureşti şi au participat la izbucnirea Revoluţiei şi acolo. O parte a securităţii a vrut schimbarea doar a lui Ceauşescu, pentru a prelua ei puterea. Chiar din 16 decembrie o parte a securităţii a fost infiltrată printre oameni spre a incita. Nu vroiau o schimbare totală, ci doar schimbarea conducătorului, ca să-l pună în frunte pe cel pe care-l vroiau ei – pe Iliescu. S-a strigat că „îl vrem pe Iliescu”, dar de unde îl ştiau, nu pot să spun. Nu se recunoaşte de către securitate nici acum acest lucru
Interviu realizat de Roxana Pătraşcu, la Timişoara, în data de 4 aprilie 1997 cu Ioan BÂNCIU
*O stradă ( fosta stradă Narciselor) din apropierea locului unde a fost împuşcată Leontina Bânciu poartă azi numele ei.
CONSTANTIN JINGA
Mã numesc Jinga Constantin, m-am nãscut în 5 februarie 1969 la Timişoara, naţionalitatea român, studii- absolvent al facultãţii Filologie Francezã-Românã, în prezent student la Teologie, secţia Pastoralã.
Eram student în anul I, semestrul I, joia pe 14 decembrie am avut şcoalã de dupã-amiazã. Unul din colegi ne-a spus cã în Maria, e ceva şi că e vorba de-un pastor ungur, dar nu ştia exact ce se întâmplã. Sâmbãtã 16 decembrie, am primit un telefon de la un prieten foarte bun care-mi spunea surescitat cã “Gata se terminã”. A început sã-mi spunã cã strigã ãştia pe stradã “Jos Ceauşescu !”, “Jos Comunismul !”, sigur o sã cadã. Am ajuns la concluzia cã “Hai sã mergem şi noi”. Pânã la urmã n-am putut sã plec de-acasã, m-or oprit pãrinţii. Nici el n-a reuşit sã plece de acasã. A doua zi dimineaţã eram de serviciu la cantinã, pe vremea aia studenţii fãceau de serviciu la cantinã. Trebuia sã fiu acolo pe la 7 dimineaţa. Am mers pe jos pânã la cantinã, prin centru şi prin Maria. Eram curios ce se întâmplase. În centru totul era intact, nu era nici o vitrinã spartã, dar era foarte multã lume. În Maria geamurile de la regionala CFR erau toate sparte, vitrinele erau sparte, era acolo armatã, poliţie.
Am luat-o pe linia de tramvai 6 spre Bãlcescu şi acolo am observat cã erau taburi, aotubuse cu soldaţi şi scutieri. Era foarte multã lume. Am ajuns la cantinã şi am pregãtit masa pentru studenţi. Acolo nu s-a întâmplat nimic deosebit. În jurul orei 13 au venit iar studenţii la masã şi atunci am început sã facem planuri. Unii dintre studenţi reuşiserã sã iasã prin oraş, ne povestiserã ce se întâmplã, cum oraşul e plin de armatã, ne-au povestit de o defilare cu surle şi fanafară care a avut loc prin oraş. Ei şi-au dat seama cã mulţimea nu e condusã de nimeni, cã totul e spontan şi am hotãrât cã trebuie ocupatã staţia de radio şi cã trebuie sã mergem la tipografie sã tipãrim manifeste. Sã anunţãm prin radio sã se ştie în toatã ţara ce se întâmplã. Pe la ora trei am plecat. Aveam o prietenã foarte bunã, care avea un copil şi era internatã cu el la Spitalul de copii şi îi promisesem cã o sã trec duminicã dupã amiazã pe acolo. Am trecut, oraşul era în stare de asediu, am stat ce-am stat şi la un moment dat, am spus cã n-ar fi rãu sã mergem sã vedem ce se întâmplã prin oraş. Am mers, Piaţa Operei era invadatã de mulţime, n-am vãzut la ora aia armatã în centru. În schimb am vãzut armatã pe drumul dintre cantinã şi Spitalul de copii. Mi-am dat seama cã erau militari în termen. Tocmai terminasem atunci armata, în iunie. Câteva ore am stat în Piaţa Operei. Am mers în faţa Primãriei. Au venit scutierii, batând în scuturi. Nimeni n-a vrut sã se batã cu scutierii, toatã lumea a început sã strige “Fãrã violenţã !”. Totul era spontan, decurgea haotic.
Am mers cu o coloanã de manifestanţi, am trecut podul de la Electrotehnicã, coloana s-a îndreptat spre Prefecturã. La un moment dat cineva a spus cã acolo se trage şi cã se va trage în coloanã. Atunci m-am întors cu prietena mea şi ne-am gândit sã trecem pe la spital sã vedem ce face copilul. Ne-am întors prin spatele Catedralei, pe podul de la Maria. Atunci am auzit pentru prima datã oameni care spuneau cã s-a tras şi cã sunt morţi şi rãniţi. În drum, la un moment dat, am auzit focuri de armã şi am vãzut trasoare pe cer. Era deja întuneric. Dar nicio clipã n-am crezut cã vor trage în oameni. Ne-am continuat drumul şi n-am mai trecut prin Piaţa Operei. Am ajuns la intersecţia dintre strada Piatra Craiului cu bulevardul Republicii. Bulevardul Republicii era blocat de un pluton de militari. Ei blocau drumul înspre centru. M-am oprit sã vãd dacã într-adevãr sunt militari. Şi am trecut destul de aproape de ei şi am vãzut cã erau militari foarte, foarte tineri. La un moment dat, cineva care era pe partea cealaltã, s-a dus foarte aproape de militari şi a început să vorbeascã cu ei. Le spunea lucruri de genul “Mã voi chiar o sã trageţi în noi?” Nu ţipa, nu era violent. La un moment dat, a apãrut un ofiţer, am vãzut cã se dau înapoi patru paşi, au luat poziţie de tragere şi au tras. Atunci m-am gândit cã sigur au tras cu gloanţe oarbe, dar am vãzut cã, în clipa aia, lângã mine a cãzut cineva şi am vãzut cã era plin de sânge. În secunda urmãtoare am sãrit peste femeia cu care eram şi-am trântit-o la pãmânt. Am luat un “culcat”. Când am fost jos am avut impresia cã a cãzut cineva peste mine şi cã nu se mai ridicã, aşa o senzaţie de apãsare. Dupã ce au încetat ei sã tragã am încercat sã dau greutatea aia la o parte. Mi-am dat seama cã nu pot, rãmãsesem paralizat în poziţia asta şi am avut o senzaţie de arsurã la umãrul drept. M-am gândit cã probabil oi fi fost rãnit. M-am gândit cã mãcar dacã o fi intrat o fi şi ieşit. Am simţit apoi o arsurã foarte violentã în spate. M-am gândit atunci cã or fi douã gloanţe. Am fost convins cã o sã mor. Am leşinat. Din fericire ea nu pãţise nimic. Nu ştiu de unde a gãsit 3-4 oameni care m-au cãrat pânã la Spitalul de copii. Am ajuns acolo, cei de acolo au zis ca nu pot sã-mi facã nimic şi cã o sã vinã imedit o salvare şi-o sã mã ducã la Spitalul Judeţean. A venit o salvare, n-am reuşit sa mã urc în salvarea aia, a doua salvare care a venit m-a dus la ( Spitalul) Judeţean. Eram mai mulţi, vreo 4, rãniţi în salvare şi prietena care era cu mine chiar pe locul din faţã. Am ajuns la Judeţean, acolo ţin minte cã am fost luat, pus pe o targã cu roţi şi dus undeva. Mi-amintesc cã pereţii erau plini de sânge. Am vãzut cã vine un medic, se uitã la mine şi cum nu mişcam şi abia deschideam ochii, l-am auzit spunând “Pãi ãsta-i mort, ce cautã aicea?” Atunci am deschis ochii şi am încercat sã scot nişte sunete. A zis “A uite cã nu-i mort. Nu-i de noi trebuie sã-l ducem la chirurgie cardiacã”. Aicea intervine o chestie ciudatã. Au venit doi oameni, m-au luat cu targa aia cu roţi, m-au pus în lift şi am început sã urcãm cu liftul. Am urcat pânã la un etaj, nu mai ştiu care, şi-acolo am ieşit din lift şi am început sã mergem pe coridor. Doamna care era cu mine a luat un halat pe ea şi a inceput sã fugã pe scãri sã vadã unde ajung eu. A reuşit sã iasã pe etaj exact în momentul în care eu ieşeam din lift. Acolo era foarte linişte, nu era niciun semn c-ar fi o salã de operaţie prin apropiere, era foarte întuneric. Ãştia care mã duceau nu ziceau nimic. La un moment dat apare cineva pe culoar. Ea a strigat “ Aici e clinica toraco-cardiacã?” Ãla care ieşise pe coridor a zis “Nu, nu-i aicea, cum sã fie, aia nu-i în spitalul asta”. Ãştia doi care mã duceau au întrebat “ Da unde-i? Nu-i aicea, e la spital la Victor Babeş”. Atunci ea a strigat “ Haideţi înapoi jos. Sã mergem la spital la Victor Babeş”. Mi-amintesc cã eram jos. Oricum ãsta e un moment care mi se pare ambiguu, pentru cã cei doi angajaţi ai spitalului nu ştiau cã în spital nu este clinicã toraco-cardiacã. Ei practic ştiau bine unde se duc cu mine. Eram în aceeaşi salã în care am fost şi înainte. La un moment dat, apare un medic, nu ştiu exact cine a fost, dar îi cunoştea pe pãrinţii mei. Aflase numele meu de la prietena care era cu mine. A venit o salvare, în salvarea aia am fost doar eu. Aşa am ajuns la spitalul Victor Babeş unde era exact aceeaşi situaţie. Au venit doi şi m-au dus de mâini şi de picioare pânã nu ştiu la care etaj. Acolo situaţia era fundamental diferitã faţã de ce fusese la Spitalul Judeţean. Acolo mi-au dat primele îngrijiri, imediat. La Spitalul Judeţean nu mi s-a acordat nici cea mai micã îngrijire.
M-au dus la reanimare şi acolo au început sã-mi dea sânge, pierdusem foarte mult sânge. Am fost pus sub tratament, întins în pat, m-am relaxat şi am adormit instantaneu. Mã trezeam din când în când, auzeam rafale de mitralierã la modul cel mai sãlbatic cu putinţã. Aveam senzaţia cã e rãzboi în oraş. La un moment dat a fost ploaia cu tunete şi cu trãznete, eu am crezut cã bombardeazã oraşul şi mã gândeam ca mãcar spitalele de nu le-ar bombarda. Eu am fost împuşcat în jurul orei 17. Prietena respectivã rãmãsese cu mine, n-a mai avut cum sã plece de acolo. Ea a dat toate datele despre mine. Eu eram foarte rãu, situaţia era foarte gravă, şi-au dat seama cã am hemoragie internã. Aveam tensiunea foarte scãzutã şi ei îmi dãdeau sânge ca sã-mi creascã tensiunea sã mã poatã opera, sã vadã realmente ce am. Tensiunea îmi era la fel de scãzutã şi îmi era extraordinar de rãu. Au intervenit sã scoatã sângele de acolo de unde se colecteazã şi m-au dus aşa la radiografie. De fapt au venit cu un aparat acolo pentru cã nu mã puteam duce, nu eram transportabil. M-au operat aşa şi dupã aceea am început sã-mi revin. Din momentul ãsta şi pânã în 15 ianuarie am stat tot în spital. Primele douã sãptãmâni am stat tot la reanimare. Am fost conştient imediat dupã operaţie. În reanimare erau şase paturi, toţi eram rãniţi şi îmi amintesc cã în noaptea de 17 spre 18 a murit unul acolo. Fusese împuşcat în ficat. Echipa medicalã a fost demnã de toatã admiraţia.
Mi-amintesc cã înainte de operaţie eram foarte rãu, aveam dureri groaznice şi unul dintre medici a zis “Dacã nu-l operãm moare sigur, hai sã-l operãm cã poate aşa mai are o şansã”. Ţin minte cã m-au dus în sala de operaţie, vreo patru ore s-au chinuit cu mine. În seara de 18 am fost operat. În 19, dupã amiazã, au venit acolo doi civili care au cerut situaţia bolnavilor din spital şi erau interesaţi de rãniţi. Medicii au refuzat sã le dea orice fel de situaţie, i-au dat afarã din spital, pur şi simplu. Unul dintre medici spunea cã “Mai bine mã împuşcã decât sã colaborez cu ei”. Era foarte hotãrât sã nu colaboreze sub nici o formã. Lângã mine, în salon, era un om care era din Bihor. El fusese rãnit în noaptea de 24 spre 25 decembrie. În alt pat era un bãiat de 21, 22 de ani, rãnit, nu putea sã vorbeascã, era foarte grav. La el glonţul intrase prin ochi, a trecut prin gât şi s-a oprit într-un os. Avea dureri groaznice, nici n-au putut sã-l opereze pentru cã glontul se mişca prin organism şi trebuia sã aştepte sã se stabilizeze. Dupã operaţie multã vreme n-a putut sã vorbeascã. Şi acuma când vorbeşte e foarte rãguşit. Şi-a pierdut ochiul, are unul din sticlã. Eram tineri cei care eram în salon. Eu aveam 20 de ani atunci. Atmosfera era foarte veselã, râdeam, glumeam. Tot spitalul era plin de rãniţi. Unii dintre rãniţi, împreună cu militari şi gãrzi patriotice au organizat apãrarea spitalului de terorişti. Începând din 17 decembrie şi pânã în 20 decembrie nu ştiu dacã medicii au avut cinci minute sã punã capul jos. Nu ştiu cum au putut sã reziste.
În februarie a fost constituitã Asociaţia 17 decembrie, de nişte rãniţi cu care am fost în spital. Spitalul Victor Babeş este lângã UMT. În ziua când au ieşit muncitorii, eu n-am fost în stare sã mã duc pânã la geam, dar cei care au fost la geam au spus cã n-au mai vãzut niciodatã aşa ceva. Scandau lozinci, era aşa de se cutremurau pereţii. Una din lozinci era “Pãcat, pãcat de morţii din Banatt !” şi “Noi de-aicea nu plecãm, nu plecăm acasã, pentru cã morţii nu ne lasã”, cam aşa ceva. Eu am vãzut cã au tras militari.
Înainte de 20, prin 18, oameni din blocurile aflate în jurul spitalului, au venit la spital şi au vrut sã aducã ceva pentru rãniţi. Prin 21 a fost la spital o echipã de televiziune italianã. În 22, practic, Timişoara a fost primul oraş liber. Au venit ulterior ziarişti strãini, câte o echipã de televiziune austriacã şi francezã. În februarie am fost citat la Procuraturã, am fost acolo şi am dat o primã declaraţie, am primit o altã citaţie prin martie, am mai dat o declaraţie, apoi a fost procesul prin mai. Am fost citat ca martor, m-am dus, dãdusem trei declaraţii la Procuraturã, pânã atunci. Acolo procurorul mi-a spus cã n-am dat nici o declaraţie. La proces, în boxa acuzaţilor erau oameni care probabil au dat comanda ( să se tragă). Aveau grade foarte înalte.
(Ce pãrere ai de legea 42?) Din momentul când a fost promulgatã am avut senzaţia cã a fost promulgatã mai degrabã ca o lege care nu vizeazã aflarea adevãrului. Era normal sã fie o lege care sã te protejeze din punct de vedere economic. Ar fi fost binevenitã, pentru cã unii rãniţi s-au trezit la 30 de ani cu familie, cu copii, în imposibilitatea de a mai lucra, sau cel puţin de a nu mai lucra aşa ca înainte. Nu s-a fãcut nimic în sensul aflãrii adevãrului despre revoluţie. Multã lume priveşte legea ca pe una care acordã privilegii şi nu sprijin. E revoltãtor ce s-a putut întãmpla. Din pricina unor oameni care profitã, pe nedrept, de legea asta, oamenii care ar avea nevoie de sprijin nu se pot bucura de acest sprijin. Oamenii ãştia ar trebui respectaţi. Sunt mulţi oameni în Timişoara, la care dacã le aminteşti cã eşti revoluţionar dau din mânã şi spun “Da, las’ cã ştiu eu cum e cu revoluţia asta, cã toţi profitã”. Titlurile sunt foarte pompoase. Am fost foarte dezamãgit pentru tot ce s-a întâmplat dupã. Pentru mine personal, ceea ce s-a întâmplat atuncea a contat foarte mult, chiar îi şochez pe unii care când aflã cã am fost rãnit şi încă foarte rãu, le spun cã pentru mine a fost extraordinar. Acum înţeleg, prin prisma amintirilor pe care le am de atunci, ceea ce s-a întâmplat, ca ceva foarte întunecat, ca tot ce poate fi mai inuman pe faţa pãmântului.
Acum dacã mã gândesc la ce-a fost înainte de ’89, nu cred cã aş mai putea sã suport, aş prefera sã mor decât sã mã întorc la acea perioadã. Acuma nu mã pot considera revoluţionar, pentru cã un revoluţionar e unul care atunci când iese sã facã o revoluţie e gata sã moarã pentru ea. Ori eu când am ieşit în stradã n-am fost pregãtit sã mor. Existã oameni care au interes sã împiedice aflarea adevãrului.
În 17 când eram pe stradã am avut o micã dezamãgire când am vãzut cât de puţini sunt cei care demonstreazã în comparaţie cu cei care stau şi privesc şi nu se pot hotãrâ ce sã facã. Ulterior situaţia devenise mult prea gravã ca sã nu explodeze totul.
Începând cu 13-15 iunie ’91, deja atunci a fost clar pentru foarte multã lume din România, cã revoluţia a adus mai degrabã ponoase decât foloase. În momentul în care libertatea va fi consideratão bucurie, atunci idealurile revoluţiei vor fi atinse.
(Participi la comemorãri?) Am participat în ’90, ’91. În ’91 am participat ultima datã. Prea mult festivism. Ce m-a deranjat foarte mult a fost faptul cã ofiţerii erau foarte grãbiţi în decembrie ’90 sã vorbeascã cât de mult a luptat armata dupã 20 decembrie, neamintind deloc, ceea ce se întâmplase înainte de 20. Aveam senzaţia cã tot festivismul din cadrul manifestãrilor era menit sã acopere o stare de vinã latentã care existã şi care va plana asupra tuturor, pânã se va afla adevãrul. Am avut ocazia sã vorbesc prin mai ’90 cu un maistru militar, de la unitatea din Calea Lipovei şi mi-a dat o mostrã de cum au decurs lucrurile în perioada respectivã. Mi-a spus cã, la un moment dat, au primit ordin la unitatea lor sã meargã cu un tab şi sã vadã ce se întâmplã cã trag teroriştii în cimitirul din Calea Lipovei. Ãştia s-au dus cu tabul la cimitir şi au început sã tragã în ce mişca pe-acolo. Au tot tras pânã când, la un moment dat, au ajuns la concluzia cã în cimitiruldin Calea Lipovei era un pluton de soldaţi, care, la rândul lor, au primit un telefon cu ordin sã se ducã acolo, în acelaşi loc, cã acolo e un tab cu terorişti. Cel puţin în Bucureşti toatã situaţia care s-a creat a folosit celor care au ajuns la putere.
Interviu realizat de Adrian Onica la Timişoara în 17 aprilie 1997 cu Constantin JINGA ( Arhiva de Istorie Orală a Fundaţiei A Treia Europa)