Un spirit cultural se formează în timp. Timişoara, trebuie spus, a fost – multă vreme – un oraş locuit preponderent de nemţi, de unguri, de evrei. Rascienii (români şi sârbi) au avut destul de târziu drept la cetate. Chiar şi mai încoace, în copilăria mea, auzeai când şi când vorbindu-se româneşte pe stradă. Sau, dacă ţineai neapărat să auzi, trebuia să umbli prin anumite zone. Punctele de sprijin pentru spiritualitatea românilor bănăţeni se aflau în altă parte: la Caransebeş, la Lugoj, la Oraviţa, la Lipova, şi, de ce nu, chiar la Budapesta. Pe deasupra, „mica Vienă” părea mai preocupată de comerţ, de meşteşuguri, de industrie. Totuşi, un cunoscător ca Aurel Cosma ne asigură că, în veacul trecut, „românii din suburbia Fabric au avut o viaţă socială, culturală şi artistică proprie”. Aici s-au născut ori şi-au căutat un drum Petru Lupul(ov), Meletie Drăghici, Iulian Grozescu, Emeric Andreescu, Emilia Lungu (Puhallo). Sigur că un spirit cultural al oraşului o fi existat, cuminte şi snob, cum îl prezintă gazetele contemporane, dar va fi fost şi o variantă superioară, un duh, acea quelque chose, adică o fascinaţie greu de explicat şi de definit (dar asta poate surveni şi în ambianţe cu totul umile!), căci nu întâmplător o fi încolţit tocmai aici în mintea locotenentului de la serviciile fortificaţiilor Janos Bolyai ideea primei geometrii neeuclidiene; cum acelaşi aer, ieşind în afara zidurilor cetăţii, prin Palanca Mare, în cartierul cu coşuri de fabrică, dar şi cu berării, l-o fi prizat tânărul sufleur Eminescu, călăuzit de amicul său din partea locului. Poate că aşa ceva caută să capteze Milos Crnjanski în nesfârşitele sale migraţii. Dar probabil că a existat aici şi o stare de spirit contraproductivă pentru cultură, cel puţin aşa a acuzat-o Franz Xaver Kappus, cel care a corespondat cu marele Rilke. Ar fi fost o şansă după primul război, când regăţenii Camil Petrescu şi George Călinescu au făcut pasiune pentru urbe, însă aceştia au văzut, au plecat şi au învins în capitală. Știu eu, gruparea culturală de la ziarul Vestul, întâlnirile de la cafeneaua „Spieluhr” să fi însemnat alte piste de luat elan. Și după al doilea război ar fi putut creşte aici o generaţie oarecum contingentă cu cea a Albatrosului. Însă a venit tăvălugul comunist, iar lipsa unei tradiţii solide a făcut ca viaţa culturală a locului să fie pra-dă uşoară pe frontul ideologizării. Până şi „aspectul polietnic” a fost exploatat propagandistic. Au existat în anii următori des-tule oportunităţi, cu performanţe ale grupului (de plasticieni) Sigma, cu folia numită Phoenix, cu stagiunile memorabile ale Teatrului de Stat, cu momente faste ale Orizontului şi ale Forumului studenţesc, cu erupţia numită Aktionsgruppe ş.a. Din păcate, puterea politică (aşa cum se va vedea, pe bună drep-tate) a considerat oraşul virtual periculos şi a avut inventi-vitatea diabolică de a crea mereu (mai mult decât aiurea) rupturi în solidaritatea intelectuală pe cale de a se înfiripa, a provocat scurgeri de energie pentru a cuminţi şi pentru a blaza spiritele (de pildă, despărţirea de Timişoara a lui Sorin Titel înseamnă atât o îndepărtare a indezirabilului, cât şi iniţiativa acestuia de a ieşi dintr-un mediu sufocant). Pentru mine (dar şi pentru alţii), spiritul cultural al oraşului s-a retras, în ultima pe-rioadă de ceauşism, în micul univers cenacular, aflat şi acesta sub incidenţa mizerei supravegheri de către „organe”. Că există, însă, mai presus de atâtea precarităţi, un spirit civic, al oraşului, greu de egalat, am constatat-o cu toţii. Am asistat, după ’89, la o altă performanţă a oficialităţii, care (după o vagă relaxare) a impus continuarea unei linii ceauşiste fără Ceauşescu, deci Timişoara trebuie pedepsită din nou, aşa că regimul Iliescu şi ministerul de resort au uns aici funcţionari culturali duri, docili şi opaci. Noroc că „lucrurile au scăpat de sub control” şi că iniţiative fără blagoslovire de la centru au adus un suflu proas-păt, aşa cum marele oraş o merită. Circumstanţe favorabile: euro-penitatea, dar şi „exotismul” Timişoarei; o nouă generaţie de universitari, bătăioasă şi cultivată; amploarea proiectelor şi di-versitatea ofertei culturale; existenţa unor „lideri de opinie” etc. Poate că există acum, dar nu-l resimţim ca atare, nu-i găsim coe-renţa în disipările de peste zi, un spirit cultural al oraşului; doar că, sătui de jumătăţi de măsură, l-am dori evident şi pregnant.
Articol publicat în revista „Orizont”, nr. 4/1997