Viorel Marineasa, Enigmatica Timișoară

 

Prin grija lui Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică a publicat deunăzi (în seria „Biblioteca Sighet”) volumul O enigmă care împlineşte şapte ani, adunând comunicările simpozionului desfăşurat la Timişoara în 18-19 decembrie 1996 şi consacrat revoluţiei (sau ce o fi fost) din ’89, cu precădere mişcării de-clanşate în oraşul nostru.

Prilej de a ne întreba (a câta oară?) de ce tăvălugul a pornit de la Timişoara, şi nu de la galonatele surate Bucureşti, Cluj, Iaşi, unde Mircea Dinescu, Doina Cornea, Dan Petrescu făceau o dizidenţă de anvergură. Nici noi, ca timişoreni, nu ne-am imaginat, în cele mai aiurite vise ale noastre, că vom fi, în acelaşi timp, actanţii şi spectatorii unor evenimente ce pot fi prinse doar o dată la o sută de ani. Și nici atunci.

De ce nu Iaşi, Cluj, Bucureşti, asta avea să se vadă ulterior, în bătălia pentru o reală (şi nu mimată) democratizare şi pentru înlăturarea puseurilor incredibil de agresive ale (neo)comunismului, când Timişoara a trebuit mai mereu să remorcheze restul ţării.

Fac un fel de paranteză. Prietenul Carol Sebestyen, răspunzând în revista de faţă la o anchetă despre spiritul cultu-ral al oraşului, deplângea decăderea acestuia într-un provincia-lism şi într-o precaritate fără şanse. Parţial, are dreptate, dar e aici şi destulă neînţelegere faţă de un anumit specific al Timişoa-rei (care trebuie că l-a scos din sărite şi pe Franz Xaver Kappus), oraş ce-şi permite să traverseze lungi perioade anonime, de o mediocritate scorţoasă, ca apoi, când nimic nu pare să mai sur-vină, să se întâmple minunea. Pe de altă parte, cu excepţii rare (Sigma, Phoenix, Cercul de semiotică, Pavel Dan, Aktionsgruppe…, ca să nu mai vorbim de 16-21 decembrie şi de Proclamaţia de la Timişoara), oraşul nu şi-a coagulat forţa în izbânzi de grup. Asta nu înseamnă, desigur, să ne complacem în marasmul pe care, „cu tuşe îngroşate”, Kuki-BBC ni-l pune în faţa ochilor.

Revenind la volum, Romulus Rusan îşi aminteşte, într-un cuvânt de editor, de acel disperat 16 decembrie 1990 la Timişoara, când câteva mii de oameni clamau patetic în ploaia rece: „Bucureşti, ajută-ne/Să scăpăm de FSN!”. „Nu se mai luptau cu o dictatură, ci cu o impostură”, după „un an de război rece şi luptă de clasă”, după ce Proclamaţia avusese parte de diversiunile TVR, iar Piaţa Universităţii şi partidele istorice fuseseră pulverizate de neocomuniştii ce captaseră puterea printr-o lovitură de stat. Și mai observă editorul că studiile participanţilor la simpozion merg „împotriva ideii că revoluţia ar fi fost pornită şi dirijată de forţe străine, insistând asupra spontaneităţii ei”.

Se cunoaşte, bineînţeles, teoria conspiraţiei, mult în-drăgită de folclorul de sorginte securistă şi de aşa-zişii patrioţi dornici să-i ţină pe români în starea de mormoloceală şi de neputinţă. Cum adică, zicea unul, dar puteam să-i lichidez pe toţi cei din Balcon şi pe o bună parte dintre cei aflaţi în Piaţa Operei. Da, dar după aia? Pentru că aici n-ar fi fost posibil un văl de tipul Tien-An-Men.

Thomas S. Blenton, director executiv al Arhivei Naţionale de Securitate din Washington, având acces la arhivele KGB, evidenţiază că nu alta a fost teza lui Ceauşescu însuşi, care i-a spus ambasadorului sovietic la Bucureşti că posedă informaţii conform cărora „acţiunea de la Timişoara” a fost pusă la cale de ţările membre ale Tratatului de la Varşovia, fără se remarce „nemulţumirea populară profundă, acumulată de ani”, ca şi „lipsa voinţei oficiale (…) de a lua măsuri de democratizare a sistemului politic” (Milan Veres, ambasadorul Iugoslaviei la Moscova).

Mergând mai departe, istoricul englez Dennis Deletant observă că intelectualitatea şi „în mod special scriitorii şi ziariştii din Timişoara (…) erau hotărâţi să lupte pentru democraţie şi drepturile omului”, lucru oglindit în Proclamaţia de la Timişoara (11 martie 1990), oraşul nostru fiind „singurul unde o mişcare democrată a avut mulţi suporteri”.

Articol publicat în revista „Orizont”, nr. 7/1997