Adriana Babeți, Literatura – o interfață a culturii urbane a memoriei. Studiu de caz: Timișoara

 

I. PRELIMINARII. ETAPELE CERCETĂRII

Considerăm oportun ca, în preambulul studiului nostru, să prezentăm succint etapele şi implicit concluziile care au condus la identificarea şi selectarea surselor literare abordate ca practică memorială în contextul multi- şi interculturalităţii Timişoarei. Precizăm că, datorită diversităţii şi anvergurii materialului-sursă redactat majoritar în patru limbi – română, germană, maghiară şi sârbă – însumând 197 volume (deci aproximativ 40.000 de pagini), la care se adaugă cele 13 arhive, cu peste 800 de pagini, cercetarea noastră a avut, pe unele din segmentele sale, un caracter de echipă. Au participat astfel la identificarea textelor, după cum urmează: pentru textele redactate în limba română: prof. dr. Adriana Babeţi, prof. dr. Cornel Ungureanu, lect. dr. Gabriela Glăvan, drd. Daciana Branea, Alina Radu; pentru textele scrise în germană: drd. Simina Birăescu-Melwisch, drd. Patricia Dumescu; pentru textele maghiare: lect. dr. Imre BalázsJános Szekernyés, Aranka Bugyi; pentru textele autorilor sârbi: Ioan Peianov.

Au fost în prealabil identificate următoarele patru categorii de probleme, tot atâtea linii paralele de cercetare pregătitoare:
A. precizări conceptuale şi metodologice;
B. configurarea identităţii urbane a Timişoarei în evoluţia sa istorică; reconstituirea principalelor etape ale dezvoltării sale, cu precădere în secolul XX;
C. delimitarea specificităţii multi- şi interculturale a Timişoarei în cele patru etape istorice cuprinse între 1900-2007, cu o insistenţă aparte asupra culturii scrise de tip literar şi a instituţiilor care susţin acest tip de practică memorială;
D. identificarea, descrierea succintă şi sistematizarea textelor literare cu funcţie de recuperare memorială a Timişoarei.

A. În această primă etapă, conceptele fundamentale ale cercetării (memorie, practică memorială, cultură urbană, identitate culturală, multi- şi interculturalitate, literatură confesivă etc.) au subîntins o arie problematică şi o bibliografie nu doar vaste în sine, ci şi plasate într-un amplu câmp interdisciplinar (antropologie culturală, istorie, sociologie, psiho-sociologie, teorie literară, istoriografie literară). Am avut în vedere şi o bibliografie suplimentară, solicitată de specificul cercetării noastre asupra textelor de factură literară care conservă memoria citadină. (Assunto R. 1988, Bhabha H. 1990, De Certeau, M., Giard L., Mayol P., 1990, Eco U. 1997, Hammon P.1981, Simay P.(ed.) 2005, Ricoeur, P. 1991, Stierle, K. 2001, Wirth-Nesher, H. 1996, Westwood S., Williams J. (ed.) 1997).

Aceste din urmă repere bibliografice au făcut obiectul unor dezbateri teoretice în cadrul micro-colectivului nostru, referitoare la specificul discursiv al textelor în proză pe care urma să le identificăm, cu precizarea câtorva probleme de fond: memorie veritativă/imaginar al memoriei în cazul textelor literare, text memorial asumat ca atare (confesivitate)/text memorial „oblic”, frontierele şi specificităţile literaturii subiective selectate pentru proiect (jurnale, memorii, romane/ nuvele/ povestiri/ schiţe autobiografice, corespondenţă, reportaje literare), strategiile discursive ale autoficţiunii, relaţia roman/spirit citadin, „figurile” oraşului într-un text literar: toposuri, ţesut social, imaginar cultural etc., modalităţi narative, descriptive, analitice de tematizare a citadinului (de la tradiţia realistă la inovativitatea postmodernă) etc.

B.- C.. Etapele B. şi C. au presupus parcurgerea selectivă a unui vast material bibliografic de factură istorică, destinat să fixeze reperele traseului Timişoarei şi Banatului pe o durată de aproape un mileniu. Am selectat astfel cele mai reprezentative monografii cu caracter general, insistând asupra capitolelor de istorie culturală consacrate secolului XX. Selectarea textelor literare în vederea studiului din etapele ulterioare ale proiectului nu ar fi avut coerenţă şi sens în absenţa unui asemenea demers de tip istoric, deoarece diferitele etape sau momente din istoria oraşului sunt tematizate, în forme discursive specifice, în întreg corpusul de proze avut în vedere. După cum, doar un asemenea tip de documentare interdisciplinară prealabilă a putut garanta o inserţie optimă a interpretării textelor literare în ansamblul proiectului comun de cercetare consacrat practicilor memoriale, corelându-se studiilor de antropologie, istorie orală, istoriografie etc. Numai astfel au putut fi detectate temele comune, deschise unui comparatism eficient.

Credem de aceea că este oportună formularea sintetică a câtorva concluzii care ne-au condus spre cea de-a patra etapă a cercetării noastre.

 

II. TIMIŞOARA – UN ORAŞ MARGINO-CENTRIC. ARGUMENTE ISTORICE

Datorită amplasamentului său geografic, ultimii peste 250 de ani de istorie i-au conferit Timişoarei un statut distinct: acela de nod într-un sistem reticular de dimensiuni relativ ample, situat în sud-estul Europei Centrale (fie că este vorba despre un sistem politic, fie de unul socio-economic şi administrativ, fie de unul cultural). Timişoara s-ar plasa astfel în seria oraşelor margino-centrice de dimensiuni medii din Europa Centrală şi de Sud-Est, izomorfă cu Trieste, Cracovia, Lvov, Kosice, Cernăuţi sau cu Novi Sad, Plovdiv, Szeged. Spaţii multi-etnice, multiconfesionale şi multi-lingvistice, autentice răscruci culturale, în care chestiunea identităţii individuale/colective, precum şi a discursului memorial aferent se joacă în parametri de o redutabilă dinamică.

În ipostaza sa de centru al unei provincii – Banatul –, Timişoara distilează mărcile specifice zonei, oferind un extract citadin concentrat al acestora (Babeți 2007, 2008). Capitală zonală, Timişoara imprimă regiunii un profil distinct deoarece are, cel puţin în anumite perioade, o relativă capacitate normativă sau de influenţare, cu precădere în zona educaţional-culturală.

Fără să intrăm în detaliile istoriei acestei regiuni, să rememorăm doar că, după o atestată perioadă de provincie romană, după un Ev Mediu tensionat – când Timişoara, îşi câştigă, de pildă, la începutul secolului al XIV-lea, nu doar statutul de oraş (civitas), ci şi pe acela de capitală a Imperiului Angevin (1315-1323), iar mai apoi de avanpost al luptei anti-otomane, centru al luptei cruciate – în 1552 este cucerită de turci. Timp de 164 de ani Banatul se află sub ocupaţie turcă, un paşalâc la marginea Imperiului otoman, iar Timişoara devine centrul unui întins vilayet. Pentru ca, la începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în 1716, să fie cucerit de armata imperială austriacă, sub conducerea prinţului Eugen de Savoia.

Din acel moment, dar mai ales după pacea de la Passarowitz (1718), Banatul şi, implicit Timişoara, încep o nouă istorie. Banatul devine o provincie cu statut special, aflată din nou la periferie, dar de această dată una a Imperiului Habsburgic, domeniu temporar al Coroanei şi Camerei Imperiale, apoi al autorităţii maghiare, pentru ca din 1919 să treacă (spre a rămâne până azi) sub guvernarea statului român. După o perioadă de fertilă stabilitate politică, socială, economică şi culturală (1919-1939), Timişoara e marcată, la începutul anilor ’40, de manifestarea extremismelor de dreapta, care intensifică naţionalismele, dar în forme incomparabil mai surdinizate decât în celelalte zone ale României.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial duce şi în Banat, şi în capitala acestuia, Timişoara, la instaurarea totalitarismului de stânga. În cei 45 de ani de comunism (de orientare stalinistă: 1948-1964 şi apoi naţional-comunistă – epoca Ceauşescu: 1965-1989), Timişoara a mai păstrat ceva din poziţia sa privilegiată (economic, social, cultural) în context românesc. Pe de-o parte, această poziţie era datorată unui specific al locului, menţinut prin tradiţie; pe de altă parte, ea era susţinută de existenţa aparte a relaţiilor cu cele două state vecine (Ungaria şi Iugoslavia), unde regimurile comuniste aveau un sistem restricţionar mult mai atenuat decât cel românesc, cărora li s-a adăugat şi comunicarea relativ intensă cu spaţiul occidental pe diverse filiere (economice, mediatice, turistice etc.). Cu toate acestea, oraşul nu s-a putut sustrage unui regim opresiv care şi-a exercitat forţa hegemonică şi asupra libertăţilor de exprimare (individuale sau colective), strict limitate şi controlate, fapt care s-a repercutat nefast asupra tuturor formelor de creativitate culturală individuală sau de grup şi implicit asupra patrimoniului urban memorial, asupra instrumentalizării acestuia. Presiunea şi constrângerile ideologice, dirijismul oficial de partid, instituţia cenzurii şi autocenzura au contribuit la blocarea, deturnarea, manipularea oficială a memoriei culturale a oraşului. Tensiunea socială acumulată timp de decenii a făcut ca, deloc întâmplător, evenimentele din 1989 care au dus la prăbuşirea sistemului dictatorial din România să se declanşeze la Timişoara. (Neumann 2001)

După 1989 Timişoara se înscrie în avanpostul militantismului civic românesc pentru punerea în operă a unei democraţii autentice, revendicându-şi deopotrivă un statut de oraş dinamic, eficient pregătit din punct de vedere economic, administrativ, social şi cultural pentru integrarea europeană. Sintagma „modelul Timişoara” funcţionează încă şi azi, valorizată pozitiv, în discursul public.

Nu e mai puţin adevărat că această poziţionare a Timişoarei ca un centru zonal (al provinciei Banat) este simultan asociată, într-un context geo-politic extins, ideii de margine, opusă unui alt centru (real sau simbolic). Sau, mai exact, unor alţi centri care s-au deplasat dramatic într-o istorie convulsivă, analogă ţărilor din arealul central- şi sud-est european. În ultimele trei secole de istorie Timişoara se înscrie într-un tip de dialog aparte cu aceşti centri fluctuanţi (Constantinopol, Viena, Budapesta, Bucureşti, ultimul dintre ele, Bucureştiul, intrând periodic, la rândul său, într-o relaţie de relativă dependenţă cu, de pildă, Berlinul nazist, apoi cu Moscova comunistă, pentru ca azi această relaţie să fie rescrisă de proiectul european integrator de la Bruxelles). Începând din primele decenii ale secolului al XVIII-lea până astăzi Timişoara îşi configurează o serie de strategii de poziţionare în raport cu aceşti centri succesivi, toate cu sensibile repercusiuni în planul configurării unei culturi memoriale. Aceste strategii pot fi de tip centripet sau centrifug, de la replicarea (uneori mimetic-aservită, diminuată/intensificată) a centrului, până la refuzul sau chiar anularea acestuia (Ungureanu 2003).

 

III. MODELUL TIMIŞOARA – O DIVERSITATE ARMONICĂ: DE LA MULTI- LA INTERCULTURALITATE

Datele statistice confirmă faptul că, în configuraţii variabile de la o epocă la alta, în acest teritoriu coabitează peste 20 de etnii şi grupuri etnice (români, sârbi, germani, maghiari, evrei, ţigani, slovaci, croaţi, bulgari, ucrainieni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, ruşi, arabi), care se manifestă religios în 8 confesiuni (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luteran-evanghelică, reformat-calvinistă, iudaică, neo-protestantă, islamică) şi se exprimă în peste 20 de limbi. Acest model al unei impresionante diversităţi este replicat în structura demografică a Timişoarei, cu un tip de repartizare distinct.

Iată, de pildă, o statistică a evoluţiei structurii etnice a populaţiei din Timişoara în intervalul 1851-1992 (Munteanu et al. 2002, p.150).

NAŢIONALITATEA
1851
1880
1900
1910
1930
1938
1956
1992
Română
Nr.
3807
3403
6299
6657
24.217
30.550
75.855
274.511
%
18,5
10,1
10,6
10,4
26,4
30,0
53,3
82,1
Germană
Nr.
8775
19.071
29.614
30.064
27.807
26.250
24.326
13.206
%
42,7
56,8
49,9
43,6
30,4
25,7
17,1
3,9
Sârbă
Nr.
1770
1752
2730
2827
2156
2492
3065
7748
%
8,6
5,2
4,6
4,8
2,4
2,4
2,2
2,4
Maghiară
Nr.
2346
7780
19.136
28.552
27.652
24.226
29.968
31.785
%
11,4
22,2
32,3
39,3
30,2
23,8
21,1
9,5
Altele
Nr.
3862
1998
1461
751
9748
18.433
9043
6865
%
18,8
5,7
2,6
1,9
10,6
18,1
6,3
2,1
Total
Nr.
20.560
37.815
55.820
72.555
91.580
101.951
142.257
334.115

 

Dinamica acestei statistici se încarcă de sens, iar proporţiile ponderii diferitelor etnii sunt elocvente. Consecinţele nu doar în plan economic, social, ci şi cultural, ale echilibrului demografic considerat din acest punct de vedere (al repartiţiei etnice) în perioada interbelică sunt, aşa cum se va vedea, măsurabile. Ca, de altfel, şi cele marcate de reconfigurarea hărţii etnice a Timişoarei după 1945 sau după 1990.

Refăcând traseul istoric al Timişoarei, de la începutul secolului al XVIII-lea până azi, exceptate fiind foarte puţinele evenimente marcate de tensiuni manifeste, s-ar putea spune, fără să idealizăm, că, pentru un spaţiu cu o diversitate etnică, confesională, culturală, socială atât de mare, Timişoara şi regiunea al cărei centru ea este, au dezvoltat un tip de echilibru şi de stabilitate relativ greu de întâlnit în Europa Centrală şi de Sud-Est. Chiar dacă au existat, tensiunile apărute în competiţia pentru o poziţionare centrală (reală sau simbolică) în plan cultural a diferitelor etnii au rămas de cele mai multe ori latente sau au cunoscut o manifestare la nivel discursiv, elaborat de elitele intelectuale (Chelcea 1997). Cu precizarea nu lipsită de semnificaţie că acest discurs s-a extins uneori, cu maximă vizibilitate, în spaţiul urban, concretizându-se în seturi de inscripţionări stradale, în amplasări de clădiri sau monumente simbolice.

Centru al unei zone tranzitorii, aflate permanent în proximitatea graniţei/graniţelor, Timişoara preia şi metabolizează atributele şi funcţiile unui areal poros. În spaţiile plurale (etnic, rasial, confesional, lingvistic, cultural) există, în principiu, două posibilităţi de poziţionare identitară colectivă. În cazul în care întâlnirea cu Celălalt e valorizată negativ, generând un imaginar social specific, animat de rezervă, teamă, de blocarea dialogului şi elaborarea de stereotipuri depreciative, de discriminare, marginalizare, stigmatizare, excludere, izolare, ghetoizare, persecutare şi, la limită, de exterminare etc., frontierele identităţilor de grup se rigidizează, declanşând diferite forme de criză — de la nesiguranţă, blocaj, izolare, separare, contradicţie, tensiune, până la escaladarea violentă a confruntării (Mucchielli 1986, Moscovici 1994).

Timişoara a cunoscut temporar doar cele mai puţin intense dintre aceste forme crizice. Topos hibrid, cu bariere permeabile, unde identităţile se construiesc şi reconstruiesc prin negocieri succesive, oraşul a oferit constant un alt tip de întâlnire cu diferitul (etnic, rasial, religios, lingvistic, cultural): o întâlnire de-dramatizată. Toate etniile amintite care au configurat harta etnică a Banatului, respectiv, a Timişoarei, şi-au organizat forme de expresie culturală instituţionalizate sau nu, populare sau culte, în spaţiul citadin şi rural, în mod continuu sau intermitent. Cel mai important lucru însă este că aceste forme nu au funcţionat preponderent monadic, într-o simplă coabitare caracterizată prin diverse grade de acceptanţă, ci au interferat periodic. Prezent în imaginarul colectiv sau individual, mitul Timişoarei şi al Banatului ca paradisuri interetnice este întreţinut consecvent nu numai de o bogată literatură, ci şi de o suită de practici culturale care îl perpetuează.

Aceste comunităţi care, de aproape 300 de ani, au învăţat să trăiască alături şi, cel mai adesea, împreună, însuşindu-şi principiile acceptării diferitului, ale deschiderii şi respectului pentru diversitate, ale unui neîncetat dialog, însoţit de o suită de forme de transfer cultural, de coabitare armonică durabilă, de solidarizare, dau nota specifică unei zone de multi- şi inter-culturalitate inconfundabilă în spaţiul central-european. Am risca să afirmăm, idealizând poate, că ne aflăm în faţa unui unicat. I s-a spus deseori acestei provincii (în zecile de istorii consacrate ei, scrise de germani, români, maghiari, sârbi, evrei sau italieni, din secolul al XVIII-lea până astăzi, dar şi în miile de pagini ale notelor de călătorie, în memorii, corespondenţe, jurnale, romane, poeme) Terra Nova, Mundus Novus, Pământul făgăduinţei, „Eldorado din pustă”, „Edenul târziu”, „Minunata grădină”, „Grădina dulce”, Arcadia, Tărâmul Fericiţilor, Raiul pe pământ, sintagme transferate benefic şi capitalei sale, Timişoara.

Care să fie cauzele acestui „destin fericit” al oraşului şi regiunii sale, al căror potenţial conflictual pe baze etnice, religioase sau culturale a fost evaluat de studiile de polemologie aproape de cota zero chiar în perioadele când mişcările de emancipare şi afirmare naţională se intensifică (1848/1849 sau 1918/1919) ori când extremismul de dreapta se manifestă cu intensităţi variabile de la un an la altul şi la Timişoara (1939-1944)? Un răspuns cât mai aproape de adevăr trebuie căutat, din nou, în istoria politică, socială, economică şi culturală (în sens extins) a zonei, respectiv oraşului, începând cu secolul al XVIII-lea. Studiul culturii memoriei scrise de tip literar pusă în operă la Timişoara timp de peste două secole nu are cum să nu ţină cont de aceste realităţi.

Această „Lume nouă” de la marginea Europei Centrale, provincia şi capitala sa transformate pas cu pas dintr-o Terra incognita sălbatică într-o autentică „Grădină a Edenului”, s-a născut, în cel mai pur spirit al Luminilor, dintr-un amestec de pragmatism politic, raţionalitate, emancipare, efort modernizator, susţinut de următoarele elemente: dinamica şi sistemul colonizărilor, cadrul legislativ stimulând ascensiunea meritocratică, şi nu cea întemeiată pe privilegii, etosul specific lumii central-europene, un etos al instruirii (Nemoianu 1997), dublat de cel al muncii, stabilitatea economică şi socială, bunăstarea, liberalismul încurajând respectul pentru individ şi proprietate, curba ascendentă a căsătoriilor mixte, progresul tehnologic. Toate acestea au contribuit la o distribuire relativ echilibrată, nefrustrantă, a resurselor economice, sociale şi simbolice, fapt care a neutralizat din start posibilitatea declanşării unor conflicte majore pe criterii etnico-religioase sau culturale.

La rândul său, acest climat a generat o preocupare constantă pentru ceea ce s-ar putea numi ordine substanţială a lumii, pentru stabilitate, securizare protectoare. Valori precum civilitatea, politeţea, interesul, curiozitatea respectuoasă pentru cultura celuilalt, cosmopolitismul au conferit Timişoarei un status urban inconfundabil în spaţiul citadin românesc şi au perpetuat un model comportamental distinct. Dacă îi adăugăm acestuia un set corelativ de valori împărtăşite colectiv şi transmise prin formele specifice ale culturii memoriale – calmul, măsura, decenţa, normalitatea, tihna, prosperitatea, bunul simţ, punctualitatea, previzibilitatea, confortul – avem conturate câteva din reperele “standard” ale spiritului burghez. Ele au funcţionat în forme adaptate contextului chiar în epoca totalitarismului comunist. Timişoara nu şi-a dezminţit decât rareori (cu precădere după 1971 şi până în decembrie 1989, ca reacţie de fond politică, dar în forme culturale) caracterul de oraş animat în primul rând de pragmatism, mercantilism, utilitarism, trăsături recuperate parţial în profilul său din ultimii 10 ani. Ceea ce, în timp, i-a adus constant beneficii deloc neglijabile din punct de vedere civilizaţional, aparent în detrimentul unei culturi literar-artistice de anvergură.

Acest revers al medaliei necesită însă o interpretare nuanţată. La o primă vedere, un asemenea profil plasează cultura urbană pe care o studiem într-un registru al minoratului şi mediocrităţii.S-a afirmat de-a lungul timpului că nici Banatul, nici Timişoara nu au fost soluri fertile pentru creativităţile excepţionale. E drept, acest spaţiu a marcat rădăcinile sau ataşamentele afective ale unor creatori de notorietate internaţională (Nikolaus Lenau, Bolyai János, Georg Trakl, Adam Müller Guttenbrunn, Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Károly Kerényi, Arthur Schnitzler, Bartok Béla, Milos Crnjanski, Ady Endre, Arnold Hauser, Márai Sándor, Kosztolányi Dezső, Danilo Kiš, Andrzej Kuśniewicz, Herta Müller, de pildă) sau clasicizaţi în spaţiul cultural românesc (Ion Slavici, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu). Dar deşi au consemnat în diferite modalităţi (corespondenţă, memorii, jurnale, romane, eseuri), în doar câteva rânduri sau în pagini ceva mai consistente urmele trecerii lor prin aceste locuri, aproape nici unul nu poate fi revendicat orgolios de Timişoara sau Banat, din simplul motiv că majoritatea covârşitoare nu şi-a creat marea operă aici.

În opinia noastră, această stare de fapt trebuie abordată cu o altă unitate de măsură decât cea a unei judecăţi strict estetice (în cazul scriitorilor şi artiştilor) sau de natură să valorizeze doar marea performanţă individuală în domeniul cultural. Timişoara nu e comparabilă, din acest punct de vedere, cu oraşe din arealul central-european precum Trieste sau Cernăuţi. Şi nici – în perimetrul strict al României – cu Iaşul sau Clujul. Ea are însă un alt specific cultural, cu o importanţă la fel de mare, în opinia noastră, asigurată tocmai de dublul său model: unul deschis nu doar culturii elitare, ci emancipator, de larg acces, cu o bază socială remarcabilă şi, în al doilea rând, un model multi- şi inter-cultural. Ambele modele sunt marcate de o propensiune spre deschidere şi dialog, de un efort civilizaţional de tip european modern. În interdependenţa şi complementaritatea lor, ele au funcţionat şi continuă să funcţioneze stimulate de câteva elemente: plurilingvismul, tipul de educaţie, instituţionalizarea culturii (Neumann 1997). Toate, cu importante repercusiuni asupra culturii scrise, deci şi asupra literaturii. Să le luăm pe rând:

Bi-, tri- sau chiar cvadrilingvismul elitelor intelectuale, dar şi al majorităţii locuitorilor Timişoarei până în anii de după al doilea război mondial (când configuraţia etnică a regiunii se modifică sensibil prin plecarea germanilor şi a evreilor şi prin noile colonizări cu populaţie românească sau maghiară din celelalte regiuni ale ţării) a funcţionat ca un factor de comunicare şi apropiere decisiv. Posibilitatea comunităţilor etnice din Timişoara de a intra în contact cu patrimoniile memoriale scrise ale fiecăreia dintre ele, un contact direct sau mijlocit de traduceri, a fost o şansă excepţională. Ea a fost întreţinută de activitatea intensă a acelor scriitori şi ziarişti-punte, care s-au manifestat în două-trei limbi sau care au tradus dintr-o literatură în alta. Reţine atenţia o întreagă pleiadă de autori importanţi pentru rolul lor de liant între culturi, pentru implicarea într-un proiect cultural comun: Franyó Zoltán, Franz Liebhard, Ioan Stoia Udrea, Petru Sfetca, Endre Károly, Wilhelm Stepper Tristis, René Fülop Miller, Andreas Lillin, Méliusz Jozsef, Petre Stoica, Anavi Adám, Ioan Peianov, Szekernyés János, Annemarie Podlipny-Hehn, Ildikó Gabós-Foarţă, Duşan Baiski, Slavomir Gvozdenovici, Marlene Heckmann Negrescu, Maria Pongrácz-Popescu, Rodica Binder, Ildiko Achimescu, Bodó Barna, Simina Birăescu-Melwisch ş.a..

Dar aceste schimburi culturale nu ar fi fost posibile în afara unui standard de acces la textul scris. Alfabetizarea, gradul mediu şi înalt de şcolarizare nu doar al populaţiei urbane, ci şi al celei din spaţiul rural al Banatului au imprimat un specific inconfundabil zonei. Studiul patrimoniului memorial al Timişoarei nu are cum să nu ţină cont de acest aspect al istoriei culturale locale, de natură să amplifice, să diversifice şi să găsească soluţii de instituţionalizare pentru formele scrise ale memoriei (edituri, biblioteci, reviste, arhive publice, curriculă şcolară şi academică, însoţită de manuale, suporturi de curs etc.) (Bocșan 1996).

Caracterul timpuriu pentru zona Banatului al apariţiei învăţământului primar la Timişoara (1717, în limba germană) şi al celui gimnazial (1726, în limba germană, 1758, în limbile română şi sârbă – la început cu un caracter exclusiv confesional) au un efect de stimul asupra dezvoltării instituţiilor de învăţământ din perimetrul urban (Bocșan 1986, Țârcovnicu 1978). La mijlocul secolului al XIX-lea Timişoara este înzestrată cu o reţea şcolară laică şi confesională de nivel preşcolar, şcolar primar şi gimnazial diversificată, cu limbă de predare germană, maghiară, română, sârbă, greacă şi ebraică. Statisticile de resort concluzionează că în această perioadă la aproximativ 1200 de locuitori ai Timişoarei revenea o şcoală. Fapt de natură să situeze Timişoara printre oraşele din Europa Centrală cu un standard ridicat de instrucţie.

Evoluţia nivelului de şcolarizare elementară indică un procent tot mai scăzut al analfabetismului la Timişoara: de la 34,12% în 1870 la 16,28 % în 1910, ceea ce plasează Timişoara anului 1900, de pildă, printre primele oraşe ale Ungariei în ce priveşte gradul de instruire al locuitorilor săi (80,71% alfabetizaţi), depăşită fiind doar de Budapesta (87,6%) şi Debreţin (81,4%). Pentru a avea o reprezentare a structurii şi distribuţiei reţelei şcolare timişorene, să reţinem pentru anul şcolar 1910/1911 un număr total de 80 de unităţi de învăţământ, între care 8 grădiniţe, 41 de şcoli primare, 5 gimnazii şi licee, 25 de şcoli speciale de meserii şi o şcoală superioară, care angrenau 471 de cadre didactice şi un total de 14.253 de cursanţi, dintre care 6473 învăţau în limba germană, 5885 în limba maghiară, 1166 în limba română, 632 în limba sârbă şi 97 în alte limbi (Borovszky, S., p.203), (cu precizarea că în acest caz apartenenţa etnică a şcolarizaţilor nu se suprapune limbii utilizate în procesul de instrucţie, ţinându-se cont şi de legislaţia în vigoare, care stipula maghiarizarea dominantă a învăţământului).

Cu toate că ponderea locuitorilor cu instrucţie modestă rămâne semnificativă, Timişoara înregistrează în aceeaşi perioadă o creştere numerică a cetăţenilor cu pregătire medie şi superioară. Faptul că tot mai mulţi tineri timişoreni îşi continuă studiile în marile universităţi din Budapesta, Viena, Graz sau Berlin (peste 850 în anul 1910), asigură formarea unei pături intelectuale semnificative. Dacă adăugăm acesteia, în acelaşi an, existenţa a 3298 de persoane care au absolvit 8 clase de liceu şi 1339 de persoane absolvente a 6 clase de gimnaziu, avem tabloul unui potenţial public receptor de literatură, dar şi al unei creativităţi literare, stimulată şi astfel să se manifeste.

Dinamica formelor şi instituţiilor de învăţământ din perioada inter- şi postbelică la Timişoara este de natură să confirme această propensiune spre cultura scrisă a populaţiei urbane, dar şi rurale din regiune, în dublă ipostază de receptor/creator, fapt care se va repercuta benefic asupra producţiei literare. Nivelul de instruire şcolară în anul 1930, de pildă, situează Timişoara drept unul din primele trei oraşe ca grad de alfabetizare din România (91,1%), al treilea după Braşov şi Sibiu şi devansând capitala sau alte prestigioase centre tradiţionale de cultură (Iaşi, Cernăuţi, Cluj etc.). Cât priveşte numărul locuitorilor cu pregătire medie, el depăşeşte cifra de 25.000, iar a celor cu pregătire universitară se ridică la 3079 (Munteanu et al. 2002, p. 377).

Trebuie însă menţionat faptul că perfecţionarea educaţională la nivel academic se realizează prioritar tot în afara Timişoarei (la Budapesta, Viena, Graz, dar şi la Bucureşti, Cluj, Paris). Cererile repetate ale autorităţilor (de această dată româneşti) de înfiinţare a unor instituţii de învăţământ superior laic la Timişoara au o îndelungată tradiţie; ele sunt însă fie respinse, fie tergiversate în hăţişuri birocratice de centrul autorităţii politice (în 1930, Bucureştiul, iar înainte de 1918/1919 – Viena şi Budapesta). Abia în anul 1944 se dă un răspuns concret numeroaselor memorii făcute de elita intelectualităţii timişorene: este semnat de către Regele României decretul-lege de înfiinţare a Universităţii de Vest din Timişoara, care ar fi trebuit să cuprindă în structura ei şi câteva facultăţi cu profil umanistic. Dar până la organizarea şi punerea în funcţiune a acestora mai trebuie să treacă aproape 10 ani. Pentru a aduce în contemporaneitate bilanţul educaţional timişorean, să menţionăm că în anul 2000 în Timişoara funcţionează 47 de şcoli primare şi gimnaziale şi 34 de licee (între care liceul german “Nikolaus Lenau”, liceul maghiar “Bartók Béla”, liceul sârb “Dositei Obradovici”, liceul francez “Jean Louis Calderon”, liceul englez “William Shakespeare”, precum şi licee cu linii de predare în spaniolă şi italiană). Li se adaugă un important centru universitar, cu patru universităţi de stat, care în anul 2000 însumau 30 de facultăţi, cu peste 150 de specializări. Numărul studenţilor din reţeaua academică de stat depăşeşte cifra de 30.000, iar numărul cadrelor didactice se apropie de 3000.

Un studiu asupra evoluţiei învăţământului superior umanist din Timişoara are o relevanţă deosebită pentru formarea unui segment semnificativ al autorilor pe care cercetarea noastră îi vizează (peste 50), pentru profesionalizarea acestora, dar şi a publicului. Prin apariţia în 1956 a Facultăţii de Filologie în cadrul Institului Pedagogic de 5 ani (devenit în 1962 Universitatea din Timişoara) a fost creat nucleul învăţământului umanist academic din Timişoara, care – prin dinamica sa ulterioară (înfiinţarea secţiilor de limba şi literatura română, a secţiilor de limbi străine şi, după 1989, a facultăţilor/secţiilor de filozofie, istorie, artă dramatică, teologie) a consolidat învăţământul filologic şi a creat cadrul de înfiinţare a învăţământului filosofic, artistic, teologic. Astfel a putut fi stimulată şi susţinută efervescenţa creatoare a unor scriitori, a unor publicaţii, edituri, biblioteci, tipografii, reuniuni de lectură, cenacluri, cafenele literar-artistice, fundaţii culturale etc.

În cuprinsul studiului istoric întreprins în această etapă preliminară a cercetării noastre devin extrem de relevante (prin cantitate şi diversitate) tocmai formele de cultură menţionate mai sus. Apariţia timpurie a unor publicaţii periodice (încă la finele secolului al XVIII-lea) face ca Timişoara să deţină nu doar pionieratul unor realizări tehnologice în actualul spaţiu al României, ci şi priorităţi culturale de primă importanţă pentru tema noastră. Temeswarer Nachtrichten este, la 18 aprilie 1771, primul organ de presă care apare pe teritoriul actual al României, iar tipografia care îl scoate pe piaţă deţine aceeaşi prioritate. Numărul periodicelor în limbile germană, maghiară, română şi sârbă creşte exponenţial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca şi cel al tipografiilor (32), pentru ca în perioada interbelică să funcţioneze la Timişoara 29 de tipografii şi să apară 125 de periodice în limba română, 65 în limba germană, 104 în limba maghiară, 1 în limba sârbă. (Ilieșiu 1943).

Două aspecte merită să fie reţinute pentru etapele ulterioare ale studiului. Întâi, extraordinara emulaţie a scrisului în această zonă. Chiar dacă majoritatea publicaţiilor au profiluri economice, politice, comerciale, sociale, foarte multe consacră în mod constant culturii (literaturii şi artelor) rubrici sau chiar pagini întregi. Ziarele devin astfel şi un spaţiu de manifestare a creativităţii literare, ele constituindu-se într-o inestimabilă sursă documentară pentru radiografierea culturii memoriale a Timişoarei. Cu totul special este cazul publicaţiilor care apar în mediul rural (cu precădere în limba română şi mai ales în perioada interbelică). Chiar dacă semnatarii sunt diletanţi (majoritatea ţărani sau recrutaţi din rândul micii burghezii rurale – învăţători, preoţi, notari etc.), modul în care ei îşi reprezintă oraşul-capitală (Timişoara) are o relevanţă aparte pentru studiul nostru

În perioada comunistă (1948-1989) numărul şi diversitatea publicaţiilor apărute la Timişoara se restrânge dramatic: patru cotidiene (în limbile română, maghiară, germană şi sârbă), trei reviste cultural-literare ale Uniunii Scriitorilor (în limba română, germană şi sârbă), precum şi o revistă studenţească de cultură. Pentru ca după 1989 efervescenţa scrisului public la Timişoara să îşi reia tradiţia, apărând în numai patru luni (ianuarie-mai 1990) peste 20 de periodice! Interesându-ne cu precădere publicaţiile cu caracter cultural sau pe cele care consacră consecvent pagini (rubrici) culturii, estimăm numărul periodicelor timişorene din anul 2004 care participă la forjarea unei culturi memoriale urbane la 40, între care şase cu profil literar asumat (3 în limba română şi câte una în germană, maghiară, respectiv sârbă). Nu vom uita să precizăm că începând din 1990 apare (e drept, doar în trei ediţii) singura publicaţie dedicată culturii rromilor din istoria presei timişorene.

În al doilea rând, impresionează numărul total de publicaţii bi- sau trilingve apărute între 1870 şi 1942 – 100!, la care se adaugă şi un periodic în esperanto din perioada interbelică. Profil cultural distinct au 28 de periodice, dar pagini dedicate culturii – peste 50. Cunoaşterea reciprocă, accesul rapid la informaţiile comunităţilor culturale vecine generează forme specifice de dialog şi transfer. Ele sunt potenţate de o suită de iniţiative ale ziariştilor, cu precădere în perioada interbelică şi în cea de după 1989, de a crea spaţii concrete ale întâlnirii culturilor – cluburile, cafenelele, reuniunile comune de lectură, cenaclurile, fundaţiile de profil, care contribuie suplimentar la stimularea unui anume tip de coeziune. Lor li se adaugă în ultimii ani activitatea de excepţie a centrelor culturale străine cu sediul la Timişoara (francez, german, britanic, italian, ceh şi slovac).

Revistele literare, editurile (destul de numeroase după 1990 pentru un oraş de mărimea Timişoarei – 19), bibliotecile publice (21), cele patru teatre de stat (între care unul german şi unul maghiar), uniunile profesioniste de creaţie (4), între care numai filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor numără peste 170 de membri, eforturile unor colective de cercetare de a elabora dicţionare sau sinteze istorice comune ale literaturii de diferite expresii produsă în Banat şi Timişoara, cenaclurile în patru limbi, zecile de fundaţii culturale – toate acestea au devenit în ultimii 15 ani spaţii ale dialogului cultural liber, care, după cum s-a văzut, a avut la Timişoara precedente notabile. Să menţionăm doar cât de oportune şi eficiente au fost eforturile unor colective de cercetare de a elabora dicţionare sau sinteze ale literaturii produse în Banat în toate cele cinci limbi de redactare (română, germană, sârbă, maghiară, slovacă). Pot fi enumerate în acest sens antologiile şi lucrările cu caracter enciclopedic realizate în cadrul Centrului de Studii Central-şi Sud-Est Europene “A Treia Europă”, precum şi Dicţionarul scriitorilor din Banat (coordonare generală Alexandru Ruja, coordonare secvenţială Horst Fassel, János Szekernyés, Jiva Milin, Maria Dagmar Anoca, realizat în cadrul Catedrei de Literatură română şi comparată, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara, Editura UVT, 2005). Au fost atenuate în acest fel efectele ideologiilor naţionaliste instrumentate politic în diferite etape de aproape toate comunităţile etnice. În consecinţă, enclavizarea dură pe criterii etno-lingvistice nu s-a produs, iar la Timişoara a fost creat un climat propice nu doar manifestării unui multiculturalism aşa cum îl defineşte lumea modernă, ci şi depăşirii limitelor acestuia printr-o interculturalitate fertilă.

 

IV. CORPUSUL TEXTELOR LITERARE CARE TEMATIZEAZĂ TIMIŞOARA. SISTEMATIZARE

Ca fază preliminară a identificării corpusului de texte literare care pun în circulaţie „imaginea oraşului”, incursiunea în istoria generală şi mai apoi în istoria culturală a Timişoarei a avut în primul rând o funcţie de documentare, pentru ca, într-o a doua etapă a studiului, ea să ofere în mod logic un set de explicaţii unor probleme pe care însăşi selecţia propriu-zisă le ridica.

Prima şi cea mai delicată a fost problema stabilirii unei limite cantitative a corpusului respectiv. Dată fiind amploarea culturii scrisului în Banat, respectiv Timişoara, în toate cele patru limbi (din motive deja explicitate), am fost nevoiţi să facem o selecţie drastică şi să operăm o reducere la cel puţin jumătate a volumelor destinate studiului. Estimăm că cifra reală a volumelor de proză care tematizează în proporţii diferite Timişoara poate ajunge uşor la 400, iar numărul de pagini la aproximativ 80.000. Majoritatea autorilor, fie că scriu în română, germană, maghiară sau sârbă sunt prolifici. Dar întâi de toate, despre ce categorii de autori este vorba? O abordare din perspectivă sociologică ne poate da un set de problematizări nu lipsite de interes.

Iniţial am optat doar pentru profesioniştii scrisului, deci autori validaţi de instituţiile literare (manuale, istorii, dicţionare, presă, cenacluri etc.) sau cel puţin cu studii superioare de factură umanistă, deşi stabilirea unor criterii de acest tip este de multe ori vulnerabilă. Numărul licenţiaţilor în Litere (filosofie, istorie), deci absolvenţi ai unei forme de învăţământ academic din domeniul ştiinţelor umaniste este relativ mic (56) în raport cu numărul total al autorilor avuţi în vedere (144 – cifră care include şi cinci scriitori-ţărani prezenţi în repertoarul nostru doar în grup – v. antologiile respectiveȚepelea 1975). Este drept, într-o proporţie însemnată, autorii vizaţi au studii superioare, dar ele sunt de tip juridic (Gozsdu Elek, Herczeg Ferenc, T. L. Birăescu, Markovits Rodion), medical (Bárányi Ferenc, Pius Brânzeu, Lucian Petrescu), comercial (Adam Müller Guttenbrunn, Ormós Iván, Endre Károly), teologic (Méliusz József, Nicolae Brînzeu), tehnico-ştiinţific (Costel Baboş, Mandics György, Titus Suciu, Nicolae Strâmbeanu), militar (Franyó Zoltán, Franz Xaver Kappus), artistic (Ioan Holender, Ion Vlasiu).

Unii dintre ei sunt validaţi ca profesionişti ai scrisului, fiind consemnaţi generos în dicţionare şi istorii literare, chiar dacă procesul de de-canonizare ce are loc în perimetrul istoriografiei literare româneşti contemporane, de pildă, îi repoziţionează şi le conferă un amplasament modest. Ei participă însă constant la formele de viaţă comunitară literară, publică periodic, depun deci un efort permanent pentru a-şi asuma un statut de profesionişti ai scrisului.

Dintre autorii validaţi de canoanele literaturilor naţionale în perimetrul cărora ei funcţionează pot fi menţionaţi: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, G. Călinescu, Sorin Titel, Mircea Nedelciu, Virgil Nemoianu, Livius Ciocârlie, Petre Stoica, Mariana Şora (pentru literatura de limbă română), Adam Müller Guttenbrunn, Franz Xaver Kappus, Franz Liebhard, Herta Müller, Richard Wagner (pentru literatura de limbă germană), Gozsdu Elek, Ady Endre, Franyó Zoltán, Reiter Robert/Franz Liebhard, Méliusz József (pentru literatura de limbă maghiară), Ivo Andrić, Miloš Crnjanski (pentru literatura de expresie sârbă), Claudio Magris (ca autor italian). Sunt scriitori importanţi (unul dintre ei chiar laureat al Premiului Nobel – Ivo Andrić), într-o proporţie covârşitoare defuncţi. Li se datorează mii de pagini memorabile despre Timişoara.

Alţii, însă (majoritatea) aspiră la consolidarea unui asemenea statut. Este vorba despre prozatori care îşi construiesc încă opera, semnatari ai unor volume bine primite de critică şi public. Paginile lor despre Timişoara sunt cele mai consistente cantitativ şi au o remarcabilă expresivitate estetică. Îi amintim pe scriitorii de limbă română Costel Baboş, Duşan Baiski, Paul Eugen Banciu, Radu Ciobanu, Alexandru Deal, Aurora Dumitrescu, Radu Pavel Gheo, Marie-Jeanne Jutea, Marlen Heckmann Negrescu, Viorel Marineasa, Dan Negrescu, Mircea Pora, Ioan Radin, Gheorghe Schwartz, Gheorghe Secheşan, Nicolae Strâmbeanu, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi şi pe mai tinerii Tudor Creţu, Gheorghe Miron, Alexandru Potcoavă, Daniela Raţiu; între scriitorii de expresie germană ale căror proze surprind aspecte ale vieţii urbane se cuvin menţionaţi Cătălin Dorian Florescu, Johann Lippet, Irene Mokka, Hans Mokka. Dintre autorii de limbă maghiară pe care proiectul nostru i-a avut în vedere şi care se înscriu în această categorie se numără Böszörményi Zoltán, Mandics György, Szász János, iar dintre cei de limbă sârbă – Neboiša Čosić. Un alt segment (destul de întins) este reprezentat de autorii profesionişti de mai mică anvergură estetică. Am selecţionat textele lor pentru valoarea de document necesar temei noastre de studiu. Modul în care ei tematizează Timişoara în diferite epoci nu este lipsit de semnificaţie, date fiind biografiile lor speciale, profilul lor socio-profesional şi ideologic.

Nu mai puţin interesanţi sunt autorii (de talent şi succes) care scriu însă literatură ocazional, şi de cele mai multe ori pentru uz personal (jurnale, corespondenţă, memorii, schiţe autobiografie). Este cazul unor nume de notorietate în spaţiul literaturii maghiare (Károly Kerényi, Gozsdu Elek), sârbe (Božidar Nikolajević), române (Virgil Nemoianu, Mariana Şora) sau al culturii austriece (Ioan Holender, directorul Operei de Stat din Viena).

Un amplasament special le este rezervat diletanţilor. Autori minori (în registru strict estetic), cu ocupaţii dintre cele mai diverse (învăţători, medici, comercianţi, funcţionari, gospodine), între care – cu o menţiune aparte – scriitorii români ţărani, cu texte în dialect. Tipul lor de confesiune, care restituie diferite ipostaze ale Timişoarei cu o sensibilitate ingenuă, marcată prea puţin de convenţiile literare şi de clişeele memoriei, are o valoare documentară aparte.

Am avut, de asemenea în vedere şi un alt criteriu sistematizator al autorilor (şi, implicit, al textelor) din repertoriul selectat. El vizează tot un aspect sociologic, de această dată legat de traseul biografiei respectivilor scriitori. Ne va interesa zona lor de provenienţă (originari sau nu din Timişoara, din Banat, din regiuni aflate în proximitate sau chiar din zone mai îndepărtate), dar şi timpul biografic şi istoric al descoperirii oraşului. O observaţie empirică (simpla parcurgere a primelor repere dintr-un dicţionar) ne indică faptul că foarte puţini autori s-au născut la Timişoara (nici măcar o pătrime din cei 144), dar că suficient de mulţi (aproximativ jumătate) provin din Banatul istoric. Contactul lor cu Timişoara s-a consumat de obicei la vârste tinere sau foarte tinere.

În schimb autorii proveniţi din Transilvania, Moldova, Muntenia, Basarabia şi stabiliţi sau nu în Timişoara au descoperit cel mai ades oraşul la prima sau a doua maturitate, fie că aceasta s-a întâmplat în perioada de după 1919, fie după 1945. La fel de semnificativ este şi modul în care rememorează Timişoara autorii plecaţi în exil voluntar sau impus (majoritatea germani, evrei sau români). Şi aceste aspecte sunt de natură să interese studiul nostru, deoarece ele modelează imaginarul individual, îl confruntă cu cel colectiv şi construiesc un anume tip de discurs memorial pe tema oraşului.

Extrem de importantă ni se pare, în consecuţia acestor linii de studiu, o abordare a autorilor şi textelor din perspectiva apartenenţei lor la o etnie sau alta, majoritară sau nu în structura etnică a Timişoarei din perioada redactării respectivelor texte. Ne va interesa şi poziţionarea lor în cadrul respectivei comunităţi (purtători de mesaj colectiv, autori pledant-mesianici sau dimpotrivă retraşi, individualităţi solitare, neangajate sau participând la dialogul etno-culturilor zonale sau poziţionându-se direct în context occidental din perspectiva unui umanism cosmopolit sau lăsându-se asimilaţi de comunităţile aflate în poziţii de putere).

După cum, la fel de importantă ni se pare a fi opţiunea pentru o limbă sau alta a redactării. Chestiunea se pune în cazul autorilor cu identităţi etnice multiple, rezultaţi din căsătorii mixte, dar şi a autorilor evrei, bi- sau chiar tri-lingvi. Un inventar sumar ne indică următoarea situaţie: 76 de autori scriu în limba română, 28 în germană, 20 în maghiară, 18 în sârbă, 1 în italiană, 1 în franceză. Din aceştia 5 scriu proză în două sau chiar trei limbi (Franz Liebhard, Károly Kerényi, Andreas Lillin, Wilhelm Stepper-Tristis, Hans Mokka). Structura pe limbi de redactare a textelor repertoriate (datorită faptului că unul şi acelaşi autor a fost selecţionat cu mai mult decât un volum) este următoarea: 92 de volume în limba română, 45 în germană, 28 în maghiară, 32 în sârbă, 2 în franceză şi unul în italiană. Această repartiţie se datorează unei stări de fapt generată de un întreg context istoric şi cultural.

Nu poate fi de asemeni omisă o analiză a modurilor în care se repercutează asupra mecanismului memoriei orientarea ideologică a autorilor selectaţi, opţiunea lor pentru seturi de convingeri şi atitudini politice, militantismul asumat – de stânga, de dreapta, de extremă stângă, de extremă dreaptă (dacă este cazul) sau plasarea în zona de centru a liberalismului umanist sau tensiunea tradiţie/modernitate, naţionalism/ cosmopolitism, rural/ urban etc. pe care textele respective le metabolizează.

De o relevanţă aparte s-ar dovedi un studiu consacrat modului în care s-a exercitat sistemul cenzurii şi autocenzurii în perioada totalitarismului comunist chiar asupra prozelor despre Timişoara. Majoritatea volumelor avute în vedere sunt redactate în intervalul 1947-1989 şi au apărut prevalent după 1965. Un set de interviuri cu prozatori dispuşi să relateze acest gen de experienţă a compromisului, dar şi cu persoane care au funcţionat în sistemul editorial, publicistic şi în aparatul de cenzură şi care şi-ar da acceptul de principiu pentru a fi intervievaţi, ar oferi o perspectivă utilă unei asemena cercetări.

Interesant este şi următorul aspect legat de cenzurarea unor traduceri. În acelaşi interval (1948-1989) sunt traduse în limba română la edituri din Timişoara, dar mai ales la editura Kriterion din Bucureşti numeroase romane ale unor autori germani, maghiari şi sârbi, unele selectate pentru cercetarea de faţă. Lectura volumelor lui Adam Müller Guttenbrunn, Méliusz József, Franyó Zoltán ne-a confirmat supoziţia că variantele româneşti au fost cenzurate. Ample pasaje din capitolele consacrate Timişoarei au fost amputate şi marcate prin croşete. O confruntare cu originalele ar fi de natură să elucideze ce anume din trecutul oraşului a trebuit expurgat din texte pentru a nu deranja noile autorităţi.

Dacă până în acest moment am trasat criterii sistematizatoare pornind dinspre autori spre texte, să formulăm succint în cele ce urmează câteva din reperele care pot ordona textele propriu-zise. Ce gen de texte am selectat? În proporţie de 90% – texte publicate în volume. În cazul a 10 autori am apelat la textele rămase în arhivele familiilor acestora sau în fondurile unor instituţii publice (Franz Liebhard şi Károly Kerényi figurează de două ori, deoarece există o dublă arhivă, una în limba germană şi alta în maghiară). Textele confesive dedicate Timişoarei de către Wilhelm Stepper-Tristis se află (redactate în germană şi maghiară) în fondul de publicaţii al Bibliotecii judeţene Timiş, nefiind reunite până acum în volum.

Majoritatea scrierilor avute în vedere sunt „egografii”, texte ale memoriei individuale, confesiuni, autoficţiuni. Aşadar, proze redactate la persoana I, cu un program al subiectivităţii asumat: jurnale, memorii, scrisori, schiţe şi eseuri autobiografice, romane confesive. Există însă în inventarul nostru şi suficiente romane „obiective”, ficţiuni care asumă transparent sau difuz toposul Timişoara, cu tot ce acesta implică în plan prozastic. În toate este recognoscibilă „figura” oraşului, cu specificul enunţat în primele capitole ale raportului. Cu toate acestea, doar 37 de volume (între care 30 de romane) transformă Timişoara în protagonist autentic.

Din păcate, Timişoara nu a avut şi nu are încă un „mare roman” al său, aşa cum au avut şansa de a fi celebrate oraşe precum Dublin, Paris, New York, Berlin, Londra, Viena, Petersburg, Praga, Budapesta, Trieste, Lvov, Cracovia, Vilnius, Cernăuţi sau Bucureşti. E drept că nici autorii care au consemnat-o în paginile lor nu au anvergura unui Joyce, Proust, Kafka, Döblin, Musil, Zweig, Roth, Schnitzler, Belîi, Miłosz, Canetti, Márai, Krleža, Hrabal, Svevo, Kosztolányi. Şi totuşi. Un studiu comparat al acestui gen de literatură într-un areal delimitat geo-istoric (proza Europei Centrale şi de Sud-Est din secolul XX) ne-a permis formularea câtorva ipoteze care vor fi avansate pe parcursul cercetării. Am elaborat şi editat o masivă antologie (peste 1000 de pagini manuscrise) consacrată discursului memorial în beletristica acestui spaţiu (Babeți et al. 1998) am operat selecţia şi parţial redactarea Dicţionarului romanului central-european din secolul XX, însumând 221 de intrări (titluri), romane semnate de 165 autori. Expertiza dobândită de grupul nostru prin acest tip de analiză comparativă ne îndreptăţeşte să credem că generosul corpus de texte literare care tematizează Timişoara permite dezvoltarea unor linii de cercetare extrem de ofertante pentru ansamblul proiectului dedicat practicilor memoriale în context intercultural. Timişoara propune, şi din acest punct de vedere, ceea ce se cheamă în toate accepţiile cuvântului, un studiu de caz.

Text publicat in volumul „Banatul din memorie” (coord. Smaranda Vultur), Ed. Marineasa, Timișoara, 2008