Viorel Marineasa, Strada CimiTigrului

 

1. De fiecare dată când calc în Fabric mă copleşesc bu-feuri de emoţie cretină. Sunt nişte ani pierduţi (sau câştigaţi?) acolo. Nu pot să nu privesc cu un amestec de tandreţe şi de ab-jecţie la acel stârv tânăr cu care, cât de cât şi obligatoriu, mă identific.

Abordez, de data asta, cartierul cu nepăsare şi, părelnic, fără strategii speciale. Totuşi intru pe Eroilor, strada pe care mă întorceam noaptea acasă, după ce pierdeam ultimul tramvai. Subconştientul lucrează.

2. Un tip plecat de multă vreme în Germania n-a mai fost sigur pe o anumită adresă. Ceva i-o fi rămas lui în cap, că, adică, strada Cimitirului cade perpendicular pe Tigrului şi omul a găsit o soluţie ingenioasă: a scris pe plic „Strada CIMITIGRULUI”.

Tot de Germania era vorba şi-n povestea lui Ion Crişan din Reşiţa. El, care umblă des cu trenul, are prilejul să lege cunoştinţe interesante. Aşa a dat de cel ce s-a logodit acum 20 de ani cu o vest-nemţoaică şi a făcut cereri repetate să plece la ea. Patrioţii de la Secu l-au stopat cu tactul lor recunoscut şi omul s-a cam dilit. Deşi cu doctorate şi cu ştiinţa a vreo 5-6 limbi, s-a scârbit de toate şi trăieşte din încărcatul şi descărcatul vagoanelor în gări, din porţia copioasă de vin şi din ciocolata pe care şi-o procură de la bişniţari. Redutabilul logodnic are astăzi 50 de ani.

Buju Ternovici a trimis din R.F.G acea ilustrată de sen-zaţie: „Am ales libertatea!”, ca peste o săptămână să apară la teatru. „Cum?” s-au mirat toţi. „Cum cum? Păi nu aici e liberta-tea? Să vă fie ruşine!” s-a prefăcut indignat actorul mereu pus pe farse. Acum Buju e de-a binelea la nemţi, însă după Revoluţie a şi dat o fugă acasă. Într-un rând mi-a explicat ce etnii se bat în sângele lui, n-am reţinut, iată, prea bine, ştiu că-şi spunea la fel de bine bancurile în română, în sârbă, în şvăbeşte, în ungu-reşte. Zilele trecute am dat peste un şerveţel pe care notasem panseuri de-ale lui, bag seama rodul unor ceasuri petrecute cu prietenii în vreun local: „Să baţi pas de front ca viermele la trei metri sub pământ să crape!”, „Eroul nu moare niciodată. Și chiar dacă moare, nu asta-l caracterizează.”

3. Reverii cazone şi-n monologul cu ţiganul ce a slujit în armata multinaţională a împăratului Franţ Ioşca: „Știţi dumnea-voastră cum ha trăit dinţifirăndărul la bătaie, care împărţea menajia la ficiori? Eu eram chiar hăla. M-am făcut ca un purcelandru de 85 de kilograme. Și haşa m-a prins revoluţia şi spărtoarea bătăii. Haulică, ce rău îmi pare că s-a gătat. Hatunci mi-au rupt ficiorii ştrafurile de la grumaz şi am plecat acas.”

4. Deci iar pe strada Tigrului. Mi-amintesc remarca geografului Matias Bél – prin 1720-1730 se vorbea la Timişoara aproape numai româneşte. În ‘960, în Fabric, lucrurile erau mai complicate. Să nu uităm că, din 1722, începuseră valurile de colonizări. Gazda noastră, Dorogy-bácsi, avea nevastă nemţoaică.Aceasta fusese măritată înainte cu un român. Vecinul, domnul Popmarc, un bihorean, trăia cu o unguroaică. Și tot aşa. Într-o magherniţă din fundul curţii îşi ducea existenţa boemă poetul-prozator Ecovoiu, venit din Regat să cucerească Banatul covârşit de şonci şi de osânză.

Dorogy-bácsi, strungar de meserie, ajuns la pensie, nu se considera nici ungur, nici român, deşi era din fiecare câte un pic, zicea (conformându-se ideologiei proletariatului!) că-i inter-naţionalist. Totuşi în tinereţe nu aderase la comunism, ci la social-democraţi şi nu scăpa nici un prilej fără a le face elogiul. Cât despre ceilalţi, se pronunţa net: „Comuniştii, băiatule, or fost nişte fagabunţi, niciun muncitor serios nu-i băga în samă. ”

Avea câteva teorii simple şi manii nevinovate. Când ieşea în curte recurgea la o numărătoare menită să învioreze fiinţele mărunte (prunci, căţei, pisici, găini) şi să le câştige bunăvoinţa: „Cip-ceac-cec Havlicek. Cip-ceac-cec. Havlicek.” „Tot ce-i mic îi frumos”, spunea cu convingere. „Dar gongile?” îi aruncam câ-teodată. Rămânea o secundă perplex.

5. La 1718, informarea redactată de Alexander von Kallanek, comisar al Curţii Imperiale pentru Banat, îl încondeiază bine pe guvernatorul Timişoarei, contele Florimund de Mercy, ca posesor a 170 de cai, 130 de boi, 132 de servitori, 6 vânători cu 150 de câini, toţi întreţinuţi de provincie. Urme ale turcilor ce au stăpânit până-n 1716. Cearşia – piaţa cu magazine şi cafenele.

6. Fabricul e pe jumătate dărâmat. Uliţele vechi care vin până la blocuri stau gata să se răstoarne. Prin depozitul de lemne, unde vânzoleala nu se oprea nici în timpul nopţii, bate vântul. Nici tu cocişi, nici tu cumpărători, nici tu drujbişti, nici tu combustibil. În casele pe cale de-a fi demolate au năvălit familii numeroase de ţigani. Au rămas pe loc bătrâne ce te privesc din dosul ferestrelor duble între care sunt aşezate perne potrivite pentru a bara drumul frigului şi al umezelii. Te şi miri când mai vezi trecând o fată frumoasă, produs rarisim al acestor uliţe învechite. Acum vine ţanţoş un moş cu aspect de babă, impresie sporită de marama ce-i înveleşte ţeasta pe sub căciulă, e mic, pierdut în propriile-i cioturi şi doar cizmele de modă veche, lustruite la fix, mai pomenesc despre o bărbăţie semeaţă. O ţigăncuşă slalomează printre noroaie, purtată miraculos de uriaşii papuci de casă ai mă-sii. De sub o poartă ţi se oferă seminţe de floarea-soarelui învelite în foi scrise de caiet şcolar.

7. Carte serioasă se făcea la aşa-numitele şcoli grăni-cereşti. Părinţii ce refuzau să-şi trimită copiii la şcoală încasau bătaie cu vergile în văzul tuturor sătenilor. La 1868, caporalii Nicolae Pârşlea şi Gheorghe Iova, de 18 şi, respectiv, 19 ani, absolvenţi ai şcolii triviale din Pojejena şi buni cunoscători ai limbii germane, urmau să fie trimişi la Școala de învăţători de gimnastică, pentru a studia sistema de educaţie fizică Jahn.

8. Prin ’60 şi ceva ne-am cumpărat cu mari sacrificii un televizor TEMP-6 M, de care eram tare mândri. Jucându-se un meci între F.C. Argeşşi o echipă budapestană, domnul Károly şi-a cerut permisiunea să-l vadă. Ungurii au jucat, ce-i drept, cam dur, dar eu şi S. am amplificat diabolic totul, spunând că aşa o sălbăticie şi aşa o brutalitate sunt greu de egalat. Domnul Károly a îndurat o repriză, fără să zică pâs, aceste reproşuri formulate mai ales pentru urechile lui, apoi dispărut la pauză. Tata ne-a reproşat că l-am făcut să plece. Noi am regretat nu atât faptul că l-am necăjit, ci că nu mai aveam pe cine buzări.

Cam acelaşi lucru, dar la nivel de stat, s-a întâmplat duminică. Nicu Vlad a ajuns campion mondial la haltere şi organizatorii, în momentul cântării imnului pentru învingător, au pus piesa lui Ceauşescu. Dacă lucrurile nu se întâmplau la Budapesta, totul ar fi trecut drept o mică scăpare. Aşa cum blajinul Károly-bácsi a plecat acasă, halterofilul nostru, firesc, s-a dat jos de pe podium.

9. În casa cu etaj din colţ a stat un campion naţional şi balcanic din perioada interbelică la lupte greco-romane, Ovidiu Foray. După cum îi arată şi numele, era o combinaţie de olteni cu austrieci, cu… Acest munte de om a terminat-o cu viaţa la nici 50 de ani.

10. Ady, fiica gazdei, o blondă superbă, a fost măritată de vreo cinci ori. Actualul meu coleg, Iosif, susţine că a avut-o de iubită. Cum dracu de nu l-am văzut târcolind niciodată pe acolo. Ady, căreia îi intrase în cap să devină cântăreaţă de operă, s-a căsătorit la un moment dat cu un austriac, dar cerberii noştri nu i-au dat drumul să plece la bărbat. Atunci a recurs la un truc disperat: a trecut-o în Elveţia cu furgonul frigorific un italian. Acolo şi-a început Ady a doua viaţă, însă fără a ajunge în elita teatrului liric.

11. Tocmai când behăiala nostalgică ajunge la culme, dintr-o căsuţă din dreptul turbinei năvălesc în stradă două javre galbene. Una mă prinde de pantaloni. Mă răstesc la stăpân. Acesta, un şvab în vârstă (uite că n-au plecat chiar toţi!), în-cearcă s-o dreagă: „Dita, chest tu rain!”

12. La Urlaţi am cunoscut o mătuşă a fostei mele neveste. Aceasta a fost măritată cu un podgorean (vinţeler) austriac, stabilit între mitici. Pe om îl chema Wagner. Văduvei lui, localnicii i-au zis Vânăroaia.

Articol publicat în revista „Orizont”, nr. 47/1990