Viorel Marineasa, Ripensiștii

 

Predilecţie pentru oameni vechi – cărturari, politicieni, fotbalişti, păguboşi, săriţi, pierde-vară – având aer interbelic şi părând a poseda un secret.

Tentaţia de a cădea în copilărie. Impuritatea exerciţiului. Păţitul de pe vremuri îşi îndreaptă pătimirea – prin cel ce sunt astăzi. Fluxul memoriei e îmbâcsit de duh analitic. (…) Siste-matizând efortul recuperator, aş spune că aveam deja modele: silvicultori, bucovineni, soldaţi, măşti de gaze.

Limfaticul răzvrătit. Se va întoarce asupra tatălui. Fetiţa limfatică. Stă mult cu ochii închişi. Majoritatea o consideră retardată. Peste câţiva ani se va mărita cu Fentosul, colegul ei cu un talent incredibil la fotbal, poreclit fără imaginaţie Pelé. Revolta ei împotriva Bărbatului se traduce prin muţenie. Tatăl nu mai există: într-o seară, la bodegă, a pus rămăşag că bea un kil de monopol pe nerăsuflate; l-a şi băut; dimineaţa l-au găsit ţeapăn pe buza fântânii. Maică-sa îi pregătea şi-i mai pregăteşte în ale dragostei pe cei de la şcoala de mecanizatori. Și Fentosul va deveni beţiv, stricat; îşi va irosi talentul; nu va depăşi stadiul diviziei C.

M-ar ajuta să-i cunosc pe foştii ripensişti. Nick se oferă să-mi facă legătura. Îmi cere, în schimb, să-i ţin o rubrică în programele pentru „Poli”. Obsesia de a face joncţiunea cu interbelicul prin „derizoriu” şi „nesemnificativ”. Dialogul-hobby cu moşii (şi acesta nu lipsit de asprimi şi de arţag) , oameni care mai poartă, în forme trunchiate, însemne ale vechii Românii.

„Ripensia” a apărut dintr-o criză prelungită a campioanei decăzute „Chinezul”. Exista pe atunci la Timişoara un gust rafinat pentru fotbalul de calitate. „Chinezul” s-a destrămat din pricină că n-a izbutit să-şi apropie al şaptelea titlu. Doi conducătorişi şapte jucători au format noul nucleu.

Inginerul Traian Vuia a fost secretarul clubului „Ripensia” între 1928 şi 1938. Coincidenţă de nume cu pionierul aviaţiei. A ţinut rubrica sportivă la ziarul Vestul sub pseudonimul Dopping. În numărul de miercuri, 2 septembrie 1930, comenta meciul T.M.T.E – Stăruinţa Oradea: „Jocul a fost tot timpul vehement, iar dacă ploaia n-ar fi intervenit, publicul cu siguranţă putea admira un joc clasic”. Se izbea de lipsa termenilor specifici sau de insuficienta lor fixare.

Mai încoace a purtat corespondenţă cu Hadrian Daicoviciu. Numele echipei venea de la Dacia Ripensis. Un nume frumos, dar nejustificat, după opinia istoricului, deoarece provincia respectivă s-a aflat mult mai la sud faţă de Banatul de astăzi.

În 1934, preşedintele clubului, dr. Cornel Lazăr, s-a dus să-i ceară socoteală lui Sever Bocu, director la Vestul, pentru un articol critic publicat în gazetă, ca urmare a unui eşec în cupă. Bocu, un bonom bâlbâit, a rămas pe poziţii: „A-a-ascultă, dragă Co-Co-Cornel, Vuia a avut dreptate. Ri-Ri-Ripensia-i Ripensia, Vestu-i Vestul!”

Sever Bocu, Drumuri şi răscruci, vol. I, Timişoara, 1939: „Înfrângerea lui Horia ne mai transmite o moştenire (…): istori-citatea trădării. Îi avem cu numele nu numai pe martiri, pe călăi, ci şi pe trădători, cari nu sunt străini, ci din sângele martirilor.”

În casa lui Bocu din Lipova, prin ’50 şi ceva – şcoala sovietică (pentru copiii ofiţerilor din garnizoană). De 7 noiem-brie, schimb de daruri cu elevii români. Maiakovski, cartonat. „Dar Fiş, / ce pare un limbric / molâu / şi costeliv, / ce sarcini are-acest nimic? / El e / instructorul sportiv”.

Marţi, 24 noiembrie 1987. Cartierul Fabric, azilul de bătrâni. Paul Schiller (93 de ani) stă într-o cămăruţă cu soţia sa, Ana. A fost centru înaintaş în primul meci oficial al „alesei” României (8 iunie 1922, cu Iugoslavia, la Belgrad). Nick m-a avertizat că-i place să umble vandra, că mai trage câte-un păhărel. Pe vremuri frecventa „Calul bălan”, turna câte-un deţ de rom în halba cu bere. Într-adevăr, nu-l găsesc acasă. Bătrâna, supărată, pufăie. Apare într-un târziu. Știe prost româneşte. Îşi aminteşte fără probleme scoruri de acum 60 de ani. Descrie şi câteva faze de poartă. Îl compară pe Dobrin cu vienezul Uridil: nu-şi priveau picioarele în timp ce conduceau mingea.

Partida din ’22 au câştigat-o românii cu 2-1. Golul decisiv l-a marcat Aurel Guga. A dat în patima beţiei. A nimerit cu automobilul în Bega şi s-a înecat. Beat fiind.

„Viaţa ta ne aparţine. Trăieşte-o frumos, aşa cum am gândit-o noi. O să fii încântat de o asemenea viaţă.”

Pe când eram copii, ziceam că Dobay are piciorul stâng ştampilat (sinonimie parţială: sigilat, asta trebuie să fie). Înainte de a-i fi pus sub interdicţie ar fi băgat trei portari în mormânt.

Îmi povestea Lazăr Sfera că Skwareck, celebrul inter-stânga de la Ujpest, i-a pus o talpă (pe atunci regulamentul permitea procedeul) de pe urma căreia s-a ales cu o fractură. N-a mărturisit accidentul, nici n-a întrerupt antrenamentele şi jocurile. Calusarea s-a făcut pe nesimţite, doar că timp de doi ani n-a lovit mingea cu piciorul drept. Adversarii şi spectatorii nici nu şi-au dat seama.

Dicţionarul de simboluri: Buddha măsura universul fă-când şapte paşi în fiecare direcţie a spaţiului.
Pentru psihanaliză, piciorul are o semnificaţie falică, iar încălţămintea e un simbol feminin.

Dar şi simbol al puterii sufleteşti (Paul Diel).

Care ar fi statutul unei echipe de fotbal feminin? Efe-meridă. O încercare contra naturii. Să ne imaginăm o frumuseţe fragilă cocoţată pe crampoane.

Bărbaţii cu trupuri adolescentine, echipaţi cum se cuvine, au ceva de păsăroi picaţi din cuib. Simţi nevoia să-i ajuţi, dar ei dau cu pliscul.

Cele trei creiere ale Evei. Avem o puternică indicaţie că două sau mai multe personalităţi pot exista alternativ într-un singur corp (Eduard Pamfil).

Mâinile lui Miti Pavlovici, marele portar, sunt rădăcini răsucite tragic. Picioarele de sub pătură trebuie să fie la fel. Reumatism poliarticular degenerativ. L-a prins o răceală zdravănă după un meci pe ploaie la Zagreb. A ieşit furios din teren, fără să se mai schimbe. Văzându-l plin de noroi, taximetriştii n-au oprit. A ajuns la hotel într-un târziu.

La egipteni, numele – o dimensiune esenţială a indivi-dului. La pronunţarea numelui cu voce tare, toată lumea va fi cuprinsă de stupoare.

Indivizi cu acelaşi nume. Nu Popescu, ci Vuia, Bocu, Hampu!

Cine zice că fotbalul dintre cele două războaie mondiale a fost în întregime romantic? Ediţia 1937/38 a campionatului naţional. Pavlovici este convocat la poliţie de către Ovidiu Gritta. „Ce-oi fi făcut? Iar vreo prostie cu golâmbii mei?” (Are crescătorie în Mehala). Dar chestorul, amabil, îi oferă cafea, ţigări. „Mâine trebuie să câştigăm…” Miti, prompt: „Cum nu, domnu Gritta, batem noi Venusul, cum nu.” „Băiete, nu înţelegi că noi trebuie să câştigăm?!” Aha, acum Pavlovici înţelege: bucureştenii sunt susţinuţi de Gavrilă Marinescu, prefectul poliţiei Capitalei. Portarul Ripensiei refuză sumele în creştere şi e dat afară din birou. Îl încunoştinţează pe dr. Lazăr despre tentativa de corupere. Dar lucrurile merg prost a doua zi: unii coechipieri n-au fost la fel de virtuoşi. Ba preşedintele clubului îl bănuieşte şi pe candidul Miti, iată-l în spatele porţii, mane-vrând periculos bastonul cu măciulie de argint: „Pita mă-tii, multe mai ai de gând să slobozi?” 6-1 pentru Venus. În retur Pavlovici se bate aproape de unul singur cu adversarii dezlăn-ţuiţi şi Ripi câştigă cu 1-0, devenind a patra oară campioană. Ultima dată.

Vestul, luni, 1 septembrie 1930: Programul la Radio Bucureşti: ora 13 Plăci de gramofon; 13,30 Informaţiuni, bursa de cereale, bursa de efecte, cota apelor Dunării, semnal orar; 18 Doamna Maria Anda de la Opera Română, canto – Saint Saëns, arie din „Samson şi Dalila”; Verdi arie din „Aida”; 18,40 prof. dr. Zota: Malaria; 19,00 D-nii Bugeanu şi Constantin (harmonică şi clarinet): arii naţionale.

„Nu avem opoziţie, ci doar grupuleţe politice chinuite de pofte guvernamentale.”

Conferinţa agrară de la Varşovia. Ideea uniunii vamale. Madgearu propune convenţiuni regionale de durată. Colaborarea statelor Europei Orientale faţă de concurenţa transoceanică.

„Iau patru elevi în gazdă, îngrijire strict pedagogică.”

„Casă boierească în centrul oraşului cu localităţi în souterain, grajduri, garaje, parc admirabil cu baie liberă – potrivită îndeosebi pentru sanatoriu, penzionat ori asemenea scopuri.”

Groaznica nenorocire din comuna Regele Ferdinand pro-vocată de un taur înfuriat. Primăria i-a sorocit moartea, tăindu-l mâine zi pentru nedeia din sat.

Șerban (la 5 ani): „Tată, eu am visat numai vise urâte, re-pezite. Nici n-am văzut bine ce era. Ăia voiau să-l taie pe taur.”

Celălalt portar celebru al Ripensiei, Zombori, mă con-duce pe coridorul întunecos. Pe neaşteptate îmi arată o vioară. A cumpărat-o de mult, în urma unui turneu în ţările arabe. Ar trebui acordată. Cu ani în urmă, dădea mici „concerte de casă”, acompaniat de soacra sa, o redutabilă pianistă.

Din Nordul Africii venise Maître Jean (Eshkia) sefardul, care patrona restaurantul „Élite” (astăzi „Sinaia”). Acolo se în-tâlneau ripensiştii în fiecare joi seara, după antrenament.

Cu Genu în cimitirul unde-i înmormântat fostul centru înaintaş Ciolac. Miroase a trandafir şi a muşcată. Până la el, mormântul primului protopop român al Timişoarei. Mai încolo: „Dar după ani de picurare / Eterne bălţi de lăcrămioare…” În fine, „Aici odihneşte Ghiţă Ciolac (1908-1965) fost fotbalist 45 ori internaţional – Simpatizanţii!” Prunii se îndoaie de poamele încă verzi. Ascultăm fâşâitul cosaşilor. O bătrână, târşind un picior, duce strâmb o găletuşă din care apa dă peste margine.

Bela Steiner a jucat pe postul de fundaş dreapta în echipa României la primul Campionat Mondial (Uruguay, 1930). Competiţia s-a terminat pentru el în minutul 33 al primului meci. Atunci a agăţat o minge şi, în loc s-o trimită portarului Lăpuşneanu, se pregătea să-şi lanseze atacul. Venit din spate, peruanul Souza s-a repezit asupra sa cu amândouă picioarele, de parcă ar fi sărit în lungime. Dublă fractură! Medicii au insistat să mai rămână la Montevideo după terminarea întrecerii. A refuzat. A avut parte de o îmbarcare specială, odată cu auto-mobilele. După o lună de călătorie cu Dulio, o adevărată citadelă plutitoare, au ancorat la Genoa. Cum să coboare cu piciorul în ghips? Rafinsky, care era tare ca un taur, l-a luat în spate şi a parcurs aşa cele 102 trepte ce legau vaporul de ţărm. La dus merseseră cu Conte Verde, un fel de pereche a lui Dulio. Pe vas era Șaliapin, care împărţea cabina cu două admiratoare.

Silviu Bindea este stânjenit în mers de o veche cox-artroză. Era cel mai rapid fotbalist român – 10,6 pe sută (vărul său, Moina, deţinea recordul naţional, cu 10,4). Lansat în adân-cime de interul Beke, nu alerga paralel cu tuşa, ci pătrundea („diagonala lui Binduţ”) în driblinguri derutante, spre marginea careului de 16 m. De aici, în funcţie de situaţie, şuta sau centra, de preferinţă celeilalte extreme, Dobay, venit lansat (şi acesta, la 1,90 m, făcea sub 11 secunde pe sută!), ori centrului Ciolac, întotdeauna excelent plasat, dar mare rateur.

Insul de la Urgenţă – îşi pândeşte figura îndurerată în oglindă.
Pantofi cu talpă de crep. Pantofi marca DORCO.

Meci de propagandă al „Ripensiei” la Deta. Fanfară. Admiratori şi admiratoare. La un moment dat se sparge mingea şi se trimite alta în teren. Un jucător localnic o aruncă în pro-pria poartă. „Gol!” zice arbitrul. „Cum, gol?”, „Gol, asta e”, nu se lasă celălalt.

Articol publicat în revista „Orizont”, nr. 23/1990